Păscălierul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Titlul acesta a fost utilizat de mai multe ori de către Ion Agârbiceanu. Astfel, în „Românul”(nr. 84 din 14/27 aprilie 1913) el publică o schiţă cu acest titlu, care va fi tipărită în Opere din 1962, dar cu titlul Şarlatanul.O schiţă de dimensiuni mai mari, cu titlul Păscălierul, este publicată în „Viaţa românească”, nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 1931 şi nr. 1-2 din ianuarie-februarie 1932. Deschide numărul în 1932.

A apărut pentru prima oară în volum în Faraonii în1961, cu menţiunea: „Textele din acest volum, pregătite pentru tipar subt îngrijirea autorului, între anii 1958-1963, apar subt supravegherea lui G. Pienescu”.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dacă s-ar scula din morţi un creştin din Curmătura, răposat înainte de optzeci de ani, n-ar mai cunoaşte satul, nici după întindere, nici după case şi uliţe, nici după biserica românească, nici chiar după dealurile care îl înconjură şi în căldarea cărora e aşezat. În întindere, satul a sporit de două ori; case vechi, coperite cu paie, nu se mai zăresc decât rar şi se ascund, mai mult ruşinate decât smerite, în fundul curţilor; pe când, semeţe, cu fruntea-n uliţă, se înşiruie, ca la oraş, case de piatră. Iar uliţele au sporit, largi şi luminoase, şi prin păşunea gâştelor şi-a purceilor e acum vatră de sat, cu clădiri zdravene. Dealurile, de după care răsare şi după care apune soarele în Curmătura, de cându-i lumea, goale, arse de soare şi de dogoreala nisipului înainte cu optzeci de ani, acum sunt pline de vii roditoare, la feţie, iar cele de din dos sunt împădurite cu salcâmi, ajungând astfel şi Curmătura să aibă o pădure.

În locul bisericii româneşti, neagră de vechime şi cu lemnul mâncat de cari, cocoţată ca o pasăre zburătăcită şi supărată, pe coasta de la apus, departe de orice aşezare omenească, azi se înalţă, în vatra nouă şi de căpetenie a satului, biserica de zid, albă şi veselă, cu turnul de tinichea strălucitoare.

Bătrânii, de acum optzeci de ani, poate ar recunoaşte Curmătura după cele două uliţe săseşti, ferite de partea românească a satului, la locul cel mai bun pe vremuri, până a nu se face vatră nouă. Aici s-a clădit puţin din nou. Casele grele şi urâte, cu ziduri de cetate, sunt tot cele vechi, dar mai intrate în pământ, mai sure, mai mucegăite, cu mulţi păreţi borţoşi, cu ţigla coperişurilor măcinată şi bătucită de muşchi. Vestitele vii de altădată, cu vinuri tari şi galbene, au fost măcinate de filoxeră, goanga duşmană a veseliei din lume, de vreo trei decenii. Saşii au mai scăpătat, n-au mai sădit vii, vitele li s-au mai împuţinat, fac copii şi mai puţini ca altădată şi românii au năvălit, ca lăcustele, la ogoarele lor, cumpărându-le, bucăţică cu bucăţică. De prin anii optzeci ai veacului trecut, saşii au scăpat din mână şi cârma satului.

Distibuie pe: