Paserile nopţii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Paserile nopţii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Tribuna”, nr. 114 din 3/16 iulie 1911.

A apărut pentru prima oară în volum în Ceasuri de seară în1921, cu titlul Paserile nopţei.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Am rămas în seara aceea până târziu cu Ilarie, lângă coliba de la marginea pădurii.

Pădurea dormea. Pe culmile mai depărtate căzu întunericul. În răstimpuri, veneau şoapte uşoare, aduse de adierile serii. Dintr-o afundătură, se auzi un ţipăt jalnic, prelung: „Chiau-chiau”. Şi alte ţipete, tot aşa de reci porniră deodată din mai multe-părţi. În liniştea înserării, se auzeau departe, aveau răsunete prelungi în pădurea înfiorată.

– Auzi-le! Iar au început tartoriţele, zise Ilarie. De-i noros, de-i senin, ele abia aşteaptă să vină seara. Când toate vietăţile se trag la hodină, ele n-au linişte.

– Sunt paseri de noapte?

– Da, buha, cu tot neamul ei. Mici, cât pumnul, cu ochii rotunzi de sticlă, cu urechi de pene cât un vârf de chibrit: mari cât un snop de trestie, cu penele împrăştiate, cu coarne în loc de urechi, ele au acelaşi glas care nu seamănă a pasere. Mai degrabă crezi că-i un pui de gadină, de sălbăticiune. Zice că nu văd ziua. De aceea trăiesc ele noaptea. Ziua stau ascunse în scorburi putrede, fug de lumina zilei. Noaptea văd departe. Eu nu prea cred în poveştile astea. Eu zic că ele iubesc întunericul şi au legături cu duhurile rele. Nu în zadar ciuvica, buhă şi ea, cobeşte a moarte, cântând pe o casă de creştin.

Aproape, la poalele pădurii, se auzi un strigăt ciudat, ca de om răguşit, care ar chema pe cineva de departe.

– Hu! hu-hu-hu-hu!

– Iacă şi Faraon, bată-l precista! zise Ilarie, ridicându-se într-un cot pe ţelină. Câinii începură să bată, ca la om. Şi-au tot bătut, pân-au băgat de seamă că-i paserea ce-i înşală în toate serile.

– Mie paserile astea de noapte nu-mi plac, zise Ilarie. Iată şi huhurezul ăsta. Se zice că vine iarna grea, când cântă mult peste vară. Nu ştiu. Ştiu însă c-am împuşcat până acum douăzeci. Şi de-oi mai trăi, am să mai împuşc.

Se ridică şi se furişă în colibă. Ieşi cu puşca subsuoară.

– Ce vrei, Ilarie?

– Ia, să-l opresc. Îmi ţiuie urechile. Paserile de noapte au legături cu necuratul. Nu-mi place să le aud aproape. Şi se strecura uşor pe povârniş, spre marginea pădurii. Paserea huhuriza, tăcea un răstimp, apoi cânta iar. Câinii porniră după Ilarie, dar se întoarseră în curând. Aşteptau acum lângă mine. Mă gândeam: cum are să-l împuşte pe întuneric? în depărtări, buhele cheunau mereu, plângător ca nişte pisici. Deodată puşca trăsni sec, şi tunetul ei trecu fulgerând parcă, umplând depărtările c-un ţiuit metalic. Câinii se repeziră, hăpăind rar, spre marginea pădurii.

Distibuie pe: