Păţania lui domnu’ Michel, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Păţania lui domnu’ Michel, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 153 din 11 noiembrie 1923, cu titlul Păţania lui Domn Michel.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Pe notarul nostru, pe jupan Michel, l-ai apucat şi d-ta, domnişorule Vasilică, dar n-ai de unde ştii cum s-a dus din Dumbrăveni!

În învălmăşeala din noaptea minunată, l-am uitat şi eu, l-au uitat şi ceilalţi români pe domnul Michel, ca şi când n-ar fi fost în sat. Lucru ciudat de tot: în vreme ce niciun om n-a fost odihnit, nu s-a simţit slobod de tot până n-a fugit la poştă, la staţie, la cazarma jandarmilor, să vadă cu ochii dacă n-a mai rămas picior de străin în sat. La cancelarie, la domnul Michel n-a alergat nime.

Aerul cel nou coborâse deasupra satului, umplea toate uliţele şi oamenii îl sorbeau din răsputeri în toată voia, ca şi când nicio putere duşmană n-ar mai fi fost în sat.

Dar colea, când sfântu’ soare era de-o suliţă pe cer şi lumina lumea cea nouă şi cetele de oameni, de muieri, de copii, cari se mişcau pe uliţi, arătându-şi hainele de sărbătoare şi feţele întinerite, iată numai că dinspre ocoale vine o ceată mare de români, cari aduceau în mijlocul lor pe un lungan bălan, pe care nu-l mai văzui până atunci în Dumbrăveni. Oamenii, cari îl aduceau, făceau tărăboi mare în jurul lui şi ceata creştea cu cât se apropiau mai tare de primărie.

– Nu vi-i ruşine! Uite la ei! Comedie ca asta! Domnu’ Michel răsuflă uşurat şi, la braţul preotului, intră în curtea primăriei.

– Nu l-am cunoscut, părinte!, zise unul mai rău de gură. Dumnealui e de vină, de ce s-a schimbat aşa? Lui Ţancu ţiganul i s-au furat ieri noapte două iepe sirepe şi-n tot satul numai dumnealui se dosea şi fugea. Ne gândeam să prindem hoţul.

Ion Creţu, pârgarul satului, spunea cum i-a trăznit lui domnu’ Michel să facă pozna asta. El era la primărie, căci se hotărâse să doarmă acolo peste noapte, din pricina taurului celui bolnav din grajdul satului, de care îngrijitorul, de când l-a botroşit rău, nu mai cuteza să se apropie. Să fi dormit vreun ceas, când îl deşteptă domnu’ Michel.

Voise să-i dea o poruncă, aci în curte, unde se culcase; vorba-i stătu pe limbă, dar apoi se răzgândi şi-l chemă în casă. Era galben tare şi buzele-i tremurau. Se-mpletecea pe picioarele-i lungi. Se uită iar la pârgar, iar îi ajunse vorba până pe vârful limbii, dar, în loc să vorbească, puse telefonul la ureche. Zurnăi mult, aşteptă mult, strigă, în sfârşit, începu să asculte fără răsuflet. Ascultă mult, apoi îl izbi de masă.

Distibuie pe: