Pe lună, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pe lună, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Carpaţii”, nr. 12 din 15 decembrie 1943.

A apărut pentru prima oară în volum în Pagini alese în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Spui că vrei să vii şi dumneata, domnule judecător? Nu te-aş sfătui, ar însemna să-ţi pierzi noaptea în zadar. Ce fac eu e mai mult pază decât vânătoare. Rar e puşcaşul care să nimerească noaptea porcul în cucuruz. De vor ieşi, vreau mai mult să-i speriu şi să-i alung, să nu zdrobească bucatele omului. Am eu o socoteală cu el.

– O să vin şi eu, bade Andrei, că-i lună plină! Tot n-aş putea durmi pe-o vreme ca asta. Nici aseară n-am putut. Şi apoi, ce, mai ştii, poate am noroc să văd şi mistreţ, cum am văzut ţap.

– Încă n-ai văzut porc sălbatic?

– Am văzut un vier împuşcat la unul din prietenii unei, vânător, dar aş voi să văd unul viu, alergând. Am auzit că fug grozav de iute. Mă mir cum poate fi iute de picior o dihanie cum era şi vierul acela.

– Ai văzut bivol furios alergând?

– N-am văzut.

– Şi bivolul, câtu-i de greoi, când fuge înfuriat întrece orice vită. Se cutremură pământul. Aşa şi cu porcul sălbatic; pe un vier bătrân, nu-i câne să-l ajungă. Poate se şi tem cânii de el.

– Crezi că în porumbiştea aceea iasă un vier?

– Nu. E o scroafă cu purcei.

– I-ai văzut?

– Le-am văzut urmele. Dar poate să mai iese şi alţii. Eu tot aş zice să rămâi dumneata la colibă, să nu-ţi mai strici somnul pentru nişte porci. Iacă, nişte râmători şi ei, ca şi cei de casă.

În clipa aceea un arc de argint topit se ivi în creştetul stejarilor de pe culmea pădurii. Arcul ajunse lunecând încet o jumătate de disc, apoi un disc întreg, o pecete enormă, făcută dintr-o foiţă subţire de argint, străvezie parcă. Misteriosul chip din lună umbrea discul uşor, făcându-l să lumineze şi mai tare la periferii. Se înălţa încet deasupra pădurii, împrăştiind o lumină potolită, uşoară, ca o pulbere fină. Pieptişul înfrunzit al pădurii prindea subţiri străluciri metalice. Era mai mult părerea luminii decât lumină. Văzduhul până în înălţimi se umplu ca de-o pulbere tainică şi, pe nesimţite, îmi simţii sufletul învăluit de visare, parcă de o năzuinţă de împrăştiere şi de plutire.

– Vin cu dumneata, bade Andrei! Ar fi păcat să mă culc pe-o noapte ca asta! Zisei, văzând că pădurarul se ridică şi îşi avântă puşca-n spate.

– Da’ luna o poţi vedea şi de aici, domnule judecător! Că ea, sfânta, aceeaşi este ori de unde ai privi-o. De altfel, cum vrei dumneata.

Distibuie pe: