Pe urlaţi, după ceilalţi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pe urlaţi, după ceilalţi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 154 din 18 noiembrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Abia se făcură nevăzute, în praful drumului, căruţele care duceau din Dumbrăveni pe jupan Michel notarul, cu jupâneasa şi pe băiatul lor, când, dinspre miazăzi, începu să se ridice deasupra drumului de ţară un nor auriu, care se tot îngroşa şi se tot lungea, plutind greu în văzduh, mişcându-se cu lenevie, schimbându-şi uneori formele. În seninul nemărginit, între cer şi pământ, părea un balaur sătul, cu solzii şi inele aprinse de bătaia soarelui.

În clipele rari de linişte deplină în sat, se auzea un huiet adânc şi îndepărtat, ca al căderilor mari de apă. Oamenii trăgeau cu urechea, unii se lungeau la pământ şi ascultau.

Moş Gavril clătina din cap şi zicea:

– Norul nu-l ridică ei. Vuietul bătăii e încă departe. Cine ştie cine vor fi pe drum! Dar vin încet, în pasul boilor. Uitaţi-vă, cum nu se rupe pe nicăiri norul de praf stârnit de ei!

În Dumbrăveni târgul se sparse înainte de a fi început. Oamenii îşi luară vitele de dinapoi şi, cu îndemnuri scurte, spuse cam încet, le porniră pe cele patru drumuri, ce se întâlnesc la noi. Când miji de ziuă, nu mai era nicio pereche de coarne în târgul vitelor.

Se grăbeau cu toţii s-ajungă acasă, să ducă vestea, să aştepte ce va fi. Ai noştri se desfăcură de la o vreme din cete, unii intrară în curţi, alţii ieşiră la câmp, mulţi se urcară pe înălţimile împădurite. Sute de ochi sfredeleau depărtările din toate părţile.

Dar cei, cari intrară prin curţi, nu aveau hodină. Ieşeau mereu la portiţă, o luau pe drum la vale, se opreau, se uitau şi ascultau, se întorceau iar.

Deodată, din norul ce plutea, se desfăcură carele şi căruţele cele dintâi dintr-un şir nesfârşit, înecat în praful greu, ce se învăluia mereu pe dedesupt, rămânând gros şi greu pe deasupra. Un car, tras de patru boi mari, şvaiţeri, cu pieptul lat, cu bărbia mare, ca la tauri, cu coarne mici, cu pete cafenii, intră mai întâi în sat. Carul mare, larg, încărcat până sus, scârţâia de povară. Sus, în vârful lui, se legănă, încoace şi încolo, frâua îmbrăcată în haină mohorâta, iar jos, pe lângă boi, măsura paşi largi de cocostârc, sasul, îngropat în cisme lungi, uitându-se mereu la vârful lor, ca şi când ar avea de cetit acolo un lucru de mare preţ.

Distibuie pe: