Pe vechiul drum, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pe vechiul drum, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 41-42 din 17 octombrie 1926.

A apărut pentru prima oară în volum în De vorbă cu Ilarie în1941.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Se obişnuieşte omul cu toate, bădiţă Vasilie! Şi cu binele, şi cu răul. Ba mie-mi pare că mai degrabă cu răul: ajungi de înoţi în el ca peştele-n apă. Pare-i rău viermelui ce se târăşte pe pământ că nu are picioare să umble ca omul, ori aripi să zboare ca pasărea? Dar asta se-ntâmplă, vezi bine, când te-ai trezit în sărăcie şi necaz. Mai greu se obişnuiesc cei care au gustat odată şi din bucuria vieţii.

– Da, zic eu, două daruri are omul pe pământ: uitarea şi obişnuinţa! Şi se poate că amândouă nu sunt decât unul singur. Căci începi a te obişnui când începi oleacă. Dar crezi tu că de bine se fereşte cineva?

Mergeam amândoi cu toiegele-n mână, pe uliţa morii. În depărtare se auzea vâjeitul apelor. Uliţa era pustie la ceasul acela de ojină.

– Nu se fereşte nime, bădiţă Vasilie, de bine şi chiar aici e pricina că nu se obişnuieşte uşor cu el: fuge tot după altul! Binele de ieri azi pare nimic. Şi, dimpotrivă, răul de ieri, azi îţi pare mai mic, până ce ajungi să te temi de un singur lucru: să nu dea o pacoste şi mai mare peste tine. Iar dacă vine şi asta, dup-o vreme, nu mai ştii s-o rabzi: parcă ţi-a intrat în carne şi sânge şi n-o mai porţi pe ea, ci ea pe tine. Mi-au venit gândurile acestea, bădiţul meu, trecând pe uliţa asta pe care n-am mai fost de mult. Îţi vei aduce şi dumneata aminte de Nicuţa Nuţulesei!

– Cum să nu-mi aduc aminte? Iată aici pe stânga casa ei. Mai dărăpănată, mai plină de muşchi pe coperişul de ţiglă, dar văd ca tot se ţine încă. Nicuţa o duce tot rău cu bărbatul? îmi aduc aminte că o snopea în bătăi. Era beţiv şi arţăgos.

– La ea mă gândeam eu, bădiţă Vasilie, când am început să-ţi spun că omul se obişnuieşte mai tare cu răul decât cu binele! îi trăieşte bărbatul, s-a întors din America.

– A fost în Amertea?

– A fost. Zece ani a stat în lumea de dincolo de apă. Dumneata de unde să ştii, că n-ai mai dat de-un veac pe la noi. Se hotărâse într-un ceas de beţie şi nime nu l-a mat putut depărta de gândul ce-i intrase în cap. Se mai duceau vro zece oameni şi să înhăita cu ei. Şi, afară de părinţii lui, ştii dumneata cine-i dezmânta mai tare să nu plece? Nevastă-sa, prăpădita asta de Nicuţa! Oamenii-i ziceau: Lasă-l, soro, să plece, scapi de pacoste! Se vede că aşa ţi-a fost scris, să ai şi tu parte de-un an, doi de hodină. Nu vezi că ţi-a mutat oasele? Dar nebuna, cât a ţinut pregătirea de drum, n-a mai încetat cu bocetele. Îl plângea pe bărbat ca pe-un mort. Ori cu cine se-ntâlnea pe drum îl oprea să-i spună nenorocirea: pleacă Ilie în America. Oamenii îi râdeau în faţă, unii credeau că femeia plânge din vicleşug, să-şi ascundă fericirea. Alţii îi ziceau: ce-i scris omului, în frunte i-e pus. Lasă-l să plece! Acolo-i va fi rânduit lui să moară.

Distibuie pe: