Pensia, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pensia, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Gând românesc”, nr. 8-9 din august-septembrie 1936.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Într-o dimineaţă, de pe la sfârşitul lui septembrie, întră în sat, cu bicicleta, un străin. Se opri lângă biserică, coborî de pe drăcia lui şi o răzimă de zidul sfinţit. În picioare, când se obli, păru nesfârşit de lung. Copiii se uitau la el, cu capul plecat pe umăr, ca la o prăjină ce poartă-n vârf o pălărie. Se adunară în grabă şi câteva cumetre din împrejurime. Cânii de prin curţi lătrară şi schelălăiră, izbindu-se-n portiţă, la trecerea lunganului. Văzându-l înconjurat de femeie şi de copii, se liniştiră.

Străinul se scutură de praf, întinse un braţ lung, cât un răşchitor, îşi luă pălăria şi începu s-o şteargă cu o batistă mare, tivită cu negru.

Cumetrele prinseră să-l descoase.

– Vii de departe dumneata?

– Nu prea. De-aici din oraş.

– Ai vreo treabă la noi ori ai poposit numai să te hodineşti?

– Am treabă aici, iar dacă nu aflu ce caut, am să merg mai departe.

Roata de femei se uita în cer. Pe unele, mai tinere, le bufnea râsul. Copiii se strânseră în jurul bicicletei. O priviră

Întâi cu sfială, dar totuşi cu încordare, cum se uită puii de găină în tufişul în care mişcă ceva, după pilda cloştii, care cercetează, şi ea, cu gâtul întins şi încordat. Apoi începură a o atinge cu degetele, cu palma, îmbulzindu-se. O răsturnară.

Străinul, din trei paşi, fu lângă bicicletă, o ridică, o cercetă, apoi o răzimă iarăşi de zid. Le făcu semn copiilor să o şteargă de-acolo, dar cei mai mulţi fugiseră cât ce văzuseră maşina răsturnată.

– Prăpădiţii! Nu mai au astâmpăr! zise o femeie mai în vârstă.

– Tu, văruţo, oare cum duce roata pe-un aşa om? Cum nu se răstoarnă?

– Cred că-şi târâie picioarele pe pământ.

– Cum să le târâie? Cu ele mână!

Până vorbiră aşa, singure, străinul se întoarse.

– Iată ce este, zise el. Am lipsă de-o casă cu chirie, pentru tatăl meu, învăţător şi pensionar. A murit de-o săptămână maica şi el nu mai poate trăi în casa de la oraş, unde a stat cu chirie patruzeci de ani. Spune că-i prea pustie. I-ar trebui linişte şi oameni noi în jurul lui. Apoi, la oraş e şi prea scump. Cu pensia ce-o are ar vrea să cruţe. Aş putea găsi o casă de închiriat aici, în sat? Mi-ar plăcea să fie aproape de biserică. Tata e de şaptezeci de ani, e slab de picioare, dar de la biserică nu rămâne nicio duminică şi sărbătoare.

Cumetrele răspunseră împărţit:

– Cum să nu se găsească?!

– Cu greu se va afla!

Apoi, după o tăcere în care cele cu părerile împărţite se măsurară cu priviri ascuţite, străinul zise:

– Avem lipsă de-o cameră şi de-o bucătărie. Tata vine numai cu sora mea cea mai mare. E de patruzeci de ani şi e nemăritată. Două suflete. Şi oameni paşnici amândoi.

Distibuie pe: