Pentru biruinţă, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pentru biruinţă, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 5-6 din 20 martie 1924.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

După fuga străinilor din Dumbrăveni, am rămas deplini stăpâni în sat numai noi, românii, domnişorule Vasilică! Tot adevărate trebuie să fie poveştile, când ne spun că au fost feţi frumoşi şi mândre fete năzdrăvane de împăraţi, cari creşteau într-o zi ca-n două şi în două ca în nouă. Cine ştie ce pământ le-a fost mumă şi ce aer dumnezeiesc i-a hrănit. Dar eu tot cred că trebuie să fi fost cerul, subt care au crescut, ca şi acela de deasupra Dumbrăvenilor, după ce România a rupt graniţele.

Am crescut şi noi, de nu ne mai încăpea sufletul în trupurile muncite de griji şi de ani. Şi noi, bărbaţii, nici nu ne mai gândeam că ar trebui să mai facem altceva, decât să tot sorbim din aerul acela nou, care ne creştea puterile. Nu ne gândeam c-ar trebui să mulţumim ori să ne rugăm cu ziua de cap lui Dumnezeu. Ştiam, simţeam că-i nemărginita lui milostivire, ceea ce se petrece cu noi, dar ne părea că e de ajuns să ne ridicăm într-o clipă gândul şi inima la cel Prea-Înalt, pentru ca să ni se pară că ne-am rugat de ajuns şi că Dumnezeu e mulţumit cu noi. Nu-mi pare mie, că am fi fost păgâni, ci mai în grabă înclin să cred că-l simţeam pe Dumnezeu sfântul în sufletele noastre, tare aproape de noi. Şi de aceea nu simţeam trebuinţa să ne gândim departe, să batem mătănii, să ne înălţăm ochii la cer, pentru a-i da Domnului de ştire, că-i mulţumim.

Iar cât pentru primejdiile viitoare, ele pentru noi nu se puteau închipui. Ruptă graniţa, alungată puterea duşmană, de ce ne-am mai fi temut, când, deşi departe încă, simţeam puterea nebiruită a oştirei române?

Dar, după câteva zile, nu tot aşa de liniştite au rămas femeile. Popa lor, după câteva zile de hodină, şi-a încălţat cizmele grele, şi-a luat toiagul bătrâneţelor în mână, şi-a pornit la drum, din uliţă în uliţă, din casă în casă.

Dumneata ştii, domnişorule Vasilică, cine-i popa femeilor din Dumbrăveni: cinstitoarea Maicii Preacurate, temătoarea de Dumnezeu, mătuşa Iova! Doamne, ce le-a mai muştruluit în cei doi ani de război, până n-a venit România! Câte rugăciuni, câte slujbe, câte posturi cu femeile, care aveau pe cineva în război şi cu alte suflete creştine, care îi ascultau poveţele apărătoare de primejdii şi mântuitoare pentru viaţa de veci! Nu mai răzbea părintele cel bătrân cu liturghiile, cu maslele, cu feştaniile, cu cetitul pe-o haină!

Mătuşa Iova, după ce se hodini vreo câteva zile după fuga jandarmilor, porni prin sat, să îndemne lumea la rugăciune. La rugăciune pentru biruinţă.

Femeile, întâi, nu o înţelegeau. Şi ele, ca şi noi, bărbaţii, nu se puteau îndoi de biruinţă, nici gândi nu se puteau, că România nu va birui. Căci, doar noi îi văzusem cu ochii biruinţa, din clipa în care puterea duşmană căzuse.

Distibuie pe: