Per amica sillentia lunae, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Per amica sillentia lunae, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Gând românesc”, nr. 8-10 din august-octombrie 1937.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

La mica staţie pustie, din marginea zăvoiului, nu m-am coborât decât eu. Îmi pare că trenul nici nu s-a oprit de tot, şi porni iar. Răspundeam şefului gării, care-şi duse mâna la chipiu, când se auzi un glas cunoscut:

– Bună seara, domnule Vasilie!

Niculiţă, sluga lui Ilarie, părea mândru că m-a zărit numaidecât. Îmi luă, bucuros şi grăbit, geamantanul şi porni spre ieşire. Strânsei mâna şefului, un om înalt, ciolănos, care se uita peste capul meu. Avea obrazi şi ochi tăcuţi, închişi. Singurătatea în care trăia parcă-i umplu întreaga fiinţă şi aţipise în el, ca şi în zăvoiul de lângă gară. Trăia cuc, de ani în şir, pe această linie laterală, puţin umblată. Lumea uitase să-l mai mute. Când ieşea să-şi întâmpine trenurile şi se oprea drept, nemişcat, în nişte haine mohorâte, părea o statuie-semnal în pustie. Larma trenului ce se apropia părea că nu poate risipi tăcerea din el.

Sluga Niculiţă aşeză cufărul în fân, în şireglă. Mireasma florilor uscate de curând se împrăştie dulce în aerul proaspăt al înserării. Cum miroase a miere şi ceară seara în preajma stupinii, sau cum se miresmează aerul în jurul tufelor de trandafiri, aşa mirosea a fâneaţă proaspătă căruţa în care mă urcam. Şezui pe jeţul de piele, pe care Ilarie îl împrumuta de la popa saşilor, de câte ori veneam eu acasă.

Sluga abia se răzimă pe marginea scândurii, şi porni căluţii. Simţii în nări miros sărat de curele.

– Hi-o-hi! Ghi, murgule!

Caii intrară repede în trap mărunt. Coama lungă şi grea le sălta, zbătându-se de grumazi, de piept. Smocuri din ea, le cădeau şi peste frunte, peste ochi.

Zăvoiul ne înghiţi îndată. Drumul era îngust, numai pentru un car. De-o parte şi de alta se înălţau sălcii despletite, înecate dedesubt de bălării dese ca peria. Mireasma verdeţii amare, aerul umed, răcoarea creşteau, pe măsură ce înaintam în zăvoi. Nu se auzea niciun zgomot. Copitele cailor, roţile căruţii se îngropau în nisip mărunt, ca într-un covor gros şi fin. Din când în când se auzea, de ici, de colo, o chemare întârziată de pasere. O jumătate de fluierat de mierlă, un gângurit de porumb sălbatic, un ţipăt scurt, certăreţ, de gaiţă.

Mai des, se auzea fâsâit de aripi de paseri mai mari, cari se slobozeau la adăpostul de noapte, venind de prin bălăriile zăvoiului, de prin bălţile ascunse în tufişurile sălciilor.

În trapul mărunt al cailor, aveam două ceasuri de drum până acasă. Numai de-ar fi drumul bun şi după ce vom ieşi din zăvoi!

Răcoarea şi singurătatea creşteau în jur. Dacă închideam ochii, puteam crede că-s în sanie, nu în căruţă, aşa se mergea de lin pe drumul acela de nisip.

Niculiţă îmi spuse, într-o răsuflare, toate noutăţile din sat. Ştiam, mai ales, că Ilarie a isprăvit cu strânsul şi căratul fânului, şi că a isprăvit cu săpatul de-al doilea al porumbului.

Distibuie pe: