Pisica sălbatică, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pisica sălbatică, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cravata roşie”,nr. 1 din ianuarie 1957.

A apărut pentru prima oară în volum în Din munţi şi din câmpii în1957.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În seara aceea am venit ostenit din pădure. Am umblat toată după-amiaza zadarnic: nu am întâlnit nimic de vânat.

L-am aflat pe pădurarul Nicodim pe laviţa de la portiţă: punea nişte poloage la o pereche de opinci de-ale lui Dinu. Se găuriseră în călcâie.

– Nu mai găseşti talpă ca mai de mult, domnule doctor! E toată arsă şi cât ce umbli prin ploaie cu opincile, parcă putrezesc. Am băgat eu de seamă că nu se mai fac multe lucruri din târg, bune ca înainte vreme. Meşterii nu-şi mai dau răgaz să lucreze pe îndelete, cu temei. Se grăbesc să facă tot mai mult. Sunt tot mai lacomi, să câştige marea cu sarea. Nu le mai laudă nimeni marfa ca odinioară.

– De, toată lumea-i pusă pe câştig grabnic, zic eu. Oamenii nu se mai mulţumesc cu puţin.

– Nici cu mult! Lăcomia, pornită odată, nu mai are oprire… Da’ n-ai aflat nimic vrednic să slobozi un glonţ?

– N-am aflat, bădiţă Nicodime!

– Ai trecut prin Poiana Ţapului, cum ţi-am spus? Te-ai uitat bine în stejarul cel mare de la margine? Te-ai apropiat cu grije de el?

– Am urmat strâns sfatul dumitale.

– Şi nu ai văzut nimic?

– Nimic, zic eu, şi am simţit îndată o mustrare de cuget, ca un ghimpe. Văzusem, într-adevăr, fulgerând ceva sus printre crengile stejarului. Dar parcă nu voiam să-mi mărturisesc nici mie că poate a fost mâţa cea sălbatică, de care-mi vorbise pădurarul. Aşa de tare îmi părea rău că nu m-am apropiat mai cu grije de stejar, încât încercai să mă încredinţez pe mine însumi, venind prin pădure, că nu am văzut nimic, că numai mi s-a părut.

– N-ai avut noroc! zise pădurarul, căci, de obicei, după amiezile mâţa vine în stejarul acela. Pândeşte la şoarecii cari iasă din găurile lor prin poiană, iar din scorburile stejarului aşteaptă păsările, cari vin la culcare în frunzişul lui.

– Mi-ar fi plăcut să o văd!

– Ai şi fi avut ce să vezi, că-i tare frumoasă. Mie nu mi-a venit niciodată gândul să ridic arma asupra ei, deşi, în câteva rânduri, mi-ar fi fost uşor. Nu înţeleg să ucid o vietate atât de frumoasă.

– Dar blana? îl întreb eu.

– Blana! Aş vrea să văd dacă dumneata ai avea curajul să o împuşti pentru blană, dacă ai putea-o vedea odată în stejar, să ai vreme să o priveşti cu de-amănuntul. E mai frumoasă ca orice sălbăticiune de pe la noi, unde nu sunt nici râşi, nici jderi.

Veveriţa, nevăstuica, dihonii se pot ascunde în faţa ei. Îmi vine să cred că-i adevărat ce-mi spunea odată proprietarul conacului de care ţi-am mai vorbit.

Distibuie pe: