Ploaia, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ploaia, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cuget clar”(Noul „Sămănător”), nr. 10 din 16 septembrie 1937.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În pridvorul casei bătrâne, la umbră, e o năbuşeală cumplită. În văzduh e cloceală. Soarele e înecat în ceaţă de aburi. Muştele sunt obraznice. Atacă orbeşte şi pişcă tare. Se ţes fără încetare, ca alice pornite din puşti din poziţii potrivnice; de unde s-au adunat atâtea?

Ilarie vine din curte. Cu pălăria lată în mână, îşi şterge năduşala de pe frunte.

– Numai de-ar veni curată, zice el. Năduful e groaznic. El vorbeşte de ploaie.

Ştiu şi eu că o să vină în grabă. De aceea am ieşit din răcoare, din odaia cu miros de busuioc. Aud o plesnitură.

– Arză-le focul de spurcăciuni! Pişcă rău. Cine le-o mai spune şi lor că are să plouă?

Ilarie şade pe-o laviţă. Îşi duce prin părul sur, pletos, degetele osoase.

Deodată, spre miazăzi s-a surpat cerul, într-un răsunet sec. Fulgerul nu s-a văzut.

Ilarie se ridică, se aplecă peste gârliciul pridvorului şi se uită în partea aceea.

– Numai de-ar da-o Dumnezeu curată!

E pe la Sâmpetru. Vreme primejdioasă pentru gheaţă. Deşi bătrânele din sat, azi, ca şi-n vremea copilăriei mele, nu i-au lăsat pe copii să bătucească merele văratece, pană la praznic. Dar cine ştie ce ştrengari au bătucit, în ascuns. Credinţa poate are un singur tâlc: să nu mănânce copiii merele văratece, până nu sunt coapte.

Acum bubuiturile se împletesc cu fulgerele vinete în toate părţile. Prăbuşiri mari se petrec în văzduh.

Şi, după picuri rari şi grei, deodată se deschid şipotele cerului. Ploaie, cu şiroaie, vâjâie în aer, răsună pe acoperişul de ţiglă ca grindina.

Ilarie e mereu cu ochii ţintă în curte. Dar nu sare niciun globurel de gheaţă. Printre sforile groase de ploaie se ţes acum şi firicele. E ploaie curată. Ilarie oftează uşurat. După vâjâit, putea fi gheaţă. Şi după mirosul de pucioasă, stârnit de buruienile cu flori albe, de pe hotar, din grâne.

Prin curte, şerpuiesc, răpezi, pârâiaşe tulburi. În uliţă, văile, prin şanţurile de pe margini, încep să freamăte. Tunet după tunet; răpăitură după răpăitură. Între ele, ploaie mai domoală, în aţe dese.

Cerul e tundră. Aerul s-a răcorit. Acum plouă cu clăbuci. Toată întinderea curţii e acoperită de mii de balonaşe ce se sparg repede şi se nasc altele.

Streşinile ciuruie. Singurul scoc, de lemn, subt straşina pridvorului, aruncă vâna groasă, parcă solidă, de apă, până departe.

Durduie tot mai departe. Sforile de ploaie se supţiază. La miazăzi se vede o gură de senin. Pâraiele, pe şanţuri, în uliţă, vin cu armăsari murdari, glodoşi. Cântă o răzvrătire. Răspândesc, miros greu, de glod, de descompunere.

Distibuie pe: