Ploaie cu şiroaie, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ploaie cu şiroaie, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

De trei zile se pusese zăduf mare. Şi mai înainte s-a aprins cerul senin şi dogorea văzduhul, dar, din când în când, tot se mai isca o aripă de boare şi adia prin cuptorul lui iulie.

Dar de trei zile s-au încuiat porţile văzduhului şi s-a coborât peste lume o cloceală, un năduf greu, care scurta respirarea, care cobora parcă de pe tărâmuri cu bolişti grele, şi mirosea a glod, a putreziciune.

Prin curţi, la umbra gardurilor, cânii scoteau limbi de-un cot, ca nişte panglici fine de catifea roşie, în vreme ce flămânzările li se zbăteau de respirarea deasă. În ţărâna de sub streaşini se scăldau găinile, cu penele răschirate, când lăsându-se pe-o parte, când pe alta, cu sprijinul picioarelor, ridicând mereu nouraşi de praf.

Vrăbiile se pitulau prin cuiburile din acoperişele de paie ale şurilor, ori se vârau adânc în straşinile de spini şi paie ale gardurilor. Rar se lăsa o ţarcă în vârful unui par, cârâia repezit şi slăbănog de câteva ori şi îşi lua zborul. Şi mai rar se rătăcea o mierlă galbenă în câte-un nuc, dar nu fluiera după obicei, ci se miorlăia urât, ca pisicile, semn că-i era scârbă şi ei de cloceala asta.

Era încă devreme, dar năduful era înăbuşitor. Uliţele erau pustii. Peste sat – linişte mare şi un fel de ceaţă alburie, care de trei zile se tot îndesa în înălţimi, cât nu se mai vedea seninul curat ci unul spălăcit de tot.

Pe podmolul de lut de sub straşina lungă de paie a casei, moş Vintilă adormise cu pipa în gură, răzimată în piept, cum i se plecase capul. Petrişor, nepotul, în mână cu o crenguţă de nuc alunga muştele ce încercau să se aşeze pe faţa şi pe ochii bătrânului. Erau şi muşte mari, verzi, care se izbeau ca alicele de părete şi de capul bătrânului. Petrişor era gata să le plesnească cu creanga de nuc. Îl apăra bine pe moşul său. Bătrânul, în vremea din urmă, adormea uşor cât ce şedea şi-i [era] tare scârbă de muşte. Îi asigurase lui Petrişor câte două nuci şi un măr, de fiecare dată când îl păzea de muşte. Nu le-a putut suferi toată viaţa, iar acum era neputincios în faţa lor cât ce aţipea.

Petrişor ştia că, dacă moşul său se trezea la o pişcătură de muscă, nu mai căpăta nimic; aşa că era mereu cu ochii în patru, câtă vreme dormea sau moţăia bătrânul.

Şi acum, pe zăpuşeala asta, muştele parcă orbiseră şi zburau ca turbate.

Petrişor se mira de fiecare dată de unde scocioreşte moşul său nucile şi merele, căci după ştiinţa lui nu mai avea de la Paşti nici de unele, nici de altele. Cât a putut l-a pândit pe bătrân să vadă de unde le scoate, dar n-a putut afla. Când nici nu se gândea, moş Vintilă deschidea palma şi-i întindea bunătăţile.

Distibuie pe: