Pofta ochilor, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pofta ochilor, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 156 din 2 decembrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Lucrurile s-au petrecut aşa cum era scris, domnişorule Vasilică: noi ne-am purtat cu răbdare crucea, bătaia a trecut dincolo de munţi şi nemţii cei flămânzi au mâncat toate vitele şi porcii din ţară, până-n urmă li s-a oprit un ciolan în gât. Dar ciolan, care i-a şi înecat pe urmă. Stăpânia românească, rămasă în văzduh încă de la Sfântă Măria-Mare, când s-a rupt graniţa, s-a coborât şi pe pământ. Tot satul îşi avea gardele1 lui şi aştepta să dea puterea dorobanţului.

Puteam aştepta acum să vină linişte şi pace peste sat, să pot gusta în tihnă dulceaţa lumii celei noi.

Dar două lucruri au ţinut în fierbere satul ani întregi şi valurile nu-s potolite de tot, nici până azi. Furtişagurile din vremea războiului şi păcatele unor muieri din vremea în care le-au fost duşi oamenii în bătaie, împreunate cu bănuiala bărbaţilor.

Iacă, acum ţi-oi spune, domnişorule Vasilică, ce m-am gândit, când te-am văzut venind în Dumbrăveni! Mi-am zis: va fi oblicit pe la cine mai sunt lucruri furate de la Mărgineanu şi vine să le caute. Să nu te miri; în sat şi acuma, după şase ani, se mai întâmplă nu numai bănuieli, ci şi bătăi crunte din pricina asta.

Am auzit eu de multe ori, cetindu-se la Apostol, că toate relele din lume izvorăsc din pofta ochilor, din pofta trupului şi din trufia vieţii, dar nu credeam să fie poftele acestea aşa de înrădăcinate în om şi să strice buna înţelegere dintre oameni, în măsură aşa de mare.

Mă gândesc adeseori, văzând cu ochii ce-am văzut, că omul, îndată ce scapă de subt lege şi de subt poruncă şi de subt pedeapsă, se schimbă în cel mai primejdios dobitoc, îşi rupe frâul cel lăuntric, după ce nu-l mai are pe cel din afară, şi-o ia, nechezând, peste câmpuri.

Vreme de cinci-şase zile, răstimpul dintre retragerea românilor şi aşezarea nemţilor, n-a rămas casă nerăscolită de străini, decât doar acele în pivniţa cărora rămăsese vreun neputincios bătrân sau vreo babă. Şi unde mai pui, că-n vremea asta, tot satul fugise la munte şi numai noaptea veneau ştafete în sat. Dar, se vede, au fost de-ajuns două-trei zile, cum se strecurau pe rând în sat, pentru a se fura unii pe alţii, de mai mare ruşinea.

Atunci vor fi măturat şi prin prăvălia dumneavoastră, domnişorule Vasilică! Se pândea vecin pe vecin, dar mai ales vecină pe vecină, se pândeau prin garduri, se pândeau pe uliţă, se furişau seara şi noaptea, unele pe la fereştile altora, pătrundeau în case, scotoceau prin lăzi, prin laviţe.

Când intra mai întâi în casă, gospodina coborâtă din munte ştia acum, de mai înainte, ce are să se întâmple: dacă ştia că vecină-sa n-a venit încă, aştepta înserarea, pătrundea în casă şi ieşea cu braţele pline de ce apuca.

Distibuie pe: