Pogăniciul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pogăniciul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

A rămas orfan de tată la doisprezece ani. Avea trei fraţi mai mici şi mamă-sa, lipită de săracă, trebui să-l dea sluguliţă în sat. La ea nu avea ce păzi: nici cap de oaie, dar încă de vită mare.

Copilul crescuse mărişor pentru vârsta lui şi era deştept foc, n-ar fi crezut nimeni la câte se pricepea. Se învârtea ca o sfârlează prin curtea stăpânului şi numai îngheţai cu ce ispravă intra în casă. Băgă de seamă, dintr-o aruncătură de ochi, care lucru nu era la locul lui, sub şopron, în grajd, pe lângă clăile cu fân, la grămada de lemne, la coteţele porcilor, la cuibarul găinilor, şi le punea toate în bună rânduială.

Slujba lui, cât se înverzea câmpul şi dădea frunza tufişurilor, era să pască întâi oile cu miei mici, apoi, după înţărcat, să meargă cu vitele stăpânului la păşune.

Dar până nu se ivea încă colţul ierbii, îndată ce se dezgheţa, se zvânta şi începeau arăturile de primăvară, slujba lui era să fie pogănici, să mâne vitele la plug, să tragă toarte şi să ţină brazda.

Stăpânul lui, un ţăran cu stare, învăţa la jug aproape în fiecare primăvară o pereche de junei sau de juniei.

Moştenise obiceiul ăsta de la înaintaşii lui în gospodărie, cari nu vindeau niciodată viţei nici măcelarilor care cutreierau satul în fiecare iarnă şi primăvară, ci îi ţineau să crească, şi, după ce-i învăţau la jug, îi duceau la târg şi-i vindeau cu preţ bun.

Stăpânul copilului, unul Precup, ţinea la obiceiul ăsta, şi aşa, în toată primăvara, avea lipsă de un băieţaş care să mâne vitele la plug, să le facă să tragă toate şi să ţină brazda sub supravegherea lui, care era la coarnele plugului.

Perechea neînvăţată încă o prindea între boii de la rudă şi vacile din frunte, cu tânjala mai subţire, mai uşoară, îmbelciugată de celelalte două, aşa că nu prea puteau sări din brazdă nici să se înţepenească pe picioare, căci le trăgeau vacile mari dinaintea lor, iar din urmă le ajungeau coarnele boilor.

Totuşi era mare zoală şi frământare, zile în şir, şi pogăniciul răguşea cât striga la ele.

Era uşor să răguşească, pentru că aerul era încă rece de tot, iar el, cum se frământa pe lângă vite, se încălzea şi, când îşi scotea căciula, capul îi aburea. Şi trebuia să şi-o ridice adeseori.

De multe ori, pe juncul sau junica de către om trebuia s-o ducă de corn, pentru a ţinea cea dinafară brazda. Vitele tinere se băteau repede la grumazi, jugul le ajungea dureros şi încercau mereu să iese din rând.

În jug nu le puneau întâia oară, când începeau arăturile de primăvară. Prin curte, pe uliţă, purtau adeseori jugul, prins într-o tânjală, uneori chiar la ruda carului, pentru a obişnui pe juncii neînvăţaţi sau pe junice. Totuşi, numai când ieşeau din munca grea a aratului de primăvară, stăpânul Precup îi putea lăuda că ştiu trage în jug.

Distibuie pe: