Cu prilejul expediţiei turceşti împotriva lui Ioan Kemeny se răspândise zvonul despre intenţiile turcilor de a ocupa Transilvania. Acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece ar fi cerut, pe de o parte, imobilizarea aici a unei armate prea numeroase, iar pe de altă parte, cetatea Oradiei, ocupată de turci în 1660, asigura pentru Poartă, în condiţii satisfăcătoare, supravegherea Transilvaniei.

Rămânerea la vechile forme ale suzeranităţii era, totuşi, condiţionată de impunerea pe tronul principatului a unui om credincios şi supus. Mihail Apafi, nobil lipsit de ambiţii şi de calităţi politice, corespundea întru totul intereselor Porţii şi de aceea reprezentanţii sultanului îl numesc principe al Transilvaniei (14 septembrie 1661).

Călătorul turc Evlia Celebi descrie pe larg ceremonia numirii şi înscăunării principelui Apafi, care aminteşte foarte mult relatările lui Dimitrie Cantemir privind învestirea domnilor Moldovei. „Alegerea” principelui de dieta întrunită la Şeica Mică, la 20 noiembrie, nu mai era decât o formalitate menită să salveze aparenţele respectării legilor ţării. La încoronare, principele este escortat de armata turcească, reprezentanţii sultanului înmânează noului „ales” însemnele domniei: coiful cu pene albe, buzduganul, mantia; principele şi cei prezenţi depun apoi jurământ de credinţă şi supunere faţă de sultan, făgăduind trimiterea regulată a haraciului (acum de 40.000 de galbeni).

Alesul turcilor corespundea şi intereselor nobilimii, deoarece Apafi era preocupat mai mult de probleme religioase – „mai bun de popă decât de principe”, îl caracterizează cronicarul contemporan Mihail Cserei1 – cai, vânătoare, banchete. Problemele de stat sunt lăsate, astfel, cu totul pe seama puternicilor feudali. Aceştia, profitând de lipsa de interes şi de incapacitatea principelui, iau numeroase hotărâri, toate în favoarea marii nobilimi şi în dauna ţării.

Se repetă întâmplările de după moartea lui Gabriel Bethlen, cu deosebirea că atunci Gheorghe Rakoczi 1 a ştiut să le pună capăt în scurtă vreme. Nobilimea mare reuşeşte să smulgă părţi însemnate din domeniile fiscului, altele, ca de pildă domeniul Gilăului, ajung în stăpânirea turcilor, slăbind şi din punct de vedere economic situaţia principelui.

Veniturile vistieriei proveneau în primul rând de pe numeroasele domenii răspândite în diferite părţi ale ţârii (Hust, Sighet, Şimleu, Vinţ, Blaj, Gur^hiu, Iernut, Odorhei, Hunedoara, Alba Iulia, Făgăraş, Chioar, Gherla, Haţeg, Geoagiu etc.), care aduceau circa 100.000 de florini anual: din ocnele de sare, în anii buni – ca de exemplu în 1669 – fiscul avea un venit de circa 70.000 de florini; din minele de aur, de 15.000 de florini; din cele de argint, de 10.000 de florini; din cele de fier, de 3 400 de florini; din cele de mercur, de 4.000 de florini; tricesima (vama) aducea un venit de circa 25.000 de florini etc.

Vistieria avea astfel un venit de circa 250.000-300.000 de florini anual. Aceste încasări, relativ însemnate, erau însă inferioare posibilităţilor existente. Unele domenii fiscale sunt înstrăinate, altele ajung în paragină, din cauza lipsei de grijă a administratorilor; dările, bogăţiile subsolului, vămile sunt în mare parte arendate. Cu toate eforturile Anei Bornemissza, soţia principelui şi administratoarea de fapt a bunurilor fiscale – aşa cum rezultă din interesantele ei însemnări – situaţia nu s-a putut îmbunătăţi decât într-o mică măsură.

Veniturile fiscale erau folosite pentru întreţinerea curţii, foarte n umeroasă şi risipitoare, stârnind până şi mânia principesei, care îi scria soţului său pe un ton energic să nu mai asculte sfaturile celor ce-l înconjurau. În aceste condiţii, nobilimea are un prilej deosebit de favorabil de a-şi întări puterea economică şi politică. Din poziţiile pe care le ocupă, nobilimea smulge puterii centrale, folosind toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, tot mai multe privilegii. Hotărârile luate în unele diete cu privire la redobândirea bunurilor fiscale ajunse în mâini străine, la arendarea dărilor şi vămilor erau anulate prin hotărârile altor diete.

Hotărârile dietei, care reprezenta interesele păturilor dominante, asigură şi lărgesc nu numai privilegiile nobilimii, ci ş) ale oraşelor şi târgurilor – în care pătrund şi se aşează tot mai mulţi nobili – precum şi cele ale secuilor şi saşilor. Se manifestă, astfel, solidaritatea „naţiunilor” medievale, deoarece nu toţi secuii şi saşii urmau să se bucure de privilegii, ci doar păturile dominante ale acestora. Nobilimea obţine dreptul de a face comerţ liber, scutit de orice îngrădire sau taxe vamale.

Colecţia de legi cunoscută sub numele de Compilate (Compilatae Constitutiones)conţine numeroase dispoziţii referitoare la raporturile dintre puterea centrală şi stările privilegiate. Principele este dator să ţină seama de părerea consiliului, fără de care nu poate hotărî în problemele importante. El nu putea numi sau scoate pe dregători din slujbă fără consimţământul sfatului, după cum nu putea primi solii şi întreţine legături cu trimişii străini decât cu ştirea acestuia.

Principele nu avea dreptul să declare război fără aprobarea tuturor stărilor ţării, a căror încuviinţare era necesară şi pentru încheierea alianţelor. Alte dispoziţii ale Compilatelor limitează prerogativele principelui în legătură cu succesiunea la tron. Alegerea noului principe era rezervată dietei. Pentru ca reprezentanţii nobilimii în dietă să poată avea o atitudine solidară cu privire la problemele dezbătute, trebuia să li se asigure condiţii potrivite în tot timpul dietei, între care şi aceea ca reprezentanţii fiecărei stări să fie găzduiţi pe aceeaşi stradă, în felul acesta el putându-se sfătui în prealabil.

Autoritatea princiară a încercat să-şi întărească baza socială prin măsuri în favoarea secuilor, saşilor, oraşelor şi prin ridicarea în rândul nobilimii a unor elemente din păturile neprivilegiate. În acest scop, comandanţii şi căpitanii secuilor urmau să fie din neamul lor şi să locuiască între ei. Unele obşti orăşeneşti – Dej, Turda şi altele – sunt înnobilate şi, ca urmare, scutite de obligaţiile de până atunci faţă de fisc. sunt înnobilaţi mai mulţi ţărani români din diferite comitate, care devin astfel „nemeşi”, ca şi un oarecare număr de puşcaşi de pe domeniile fiscale.

O preocupare a principelui şi a nobilimii reformate a fost aceea de a atrage la calvinism poporul român din Transilvania. Cunoscând influenţa pe care o exercita preoţimea asupra maselor populare, oficialitatea s-a îngrijit mai ales de atragerea acesteia. Deoarece preoţimea ortodoxă trăia în condiţii economice, sociale şi juridice asemănătoare cu cele ale ţăranilor iobagi, în realizarea acestui scop trebuia să se înceapă cu îmbunătăţirea stării materiale şi a situaţiei sociale a preoţimii ortodoxe. Aşa se explică repetatele hotărâri, începând din 1659 până în 1676, prin care preoţii români sunt scutiţi de dijme şi none din grâne, vin, animale şi stupi, iar cei din munţi de urbură.

În schimb, preoţii trebuiau să-şi însuşească învăţătura bisericii calvine. Aceasta se putea face prin şcoală şi tipar. De aceea puterea centrală se interesează de înfiinţarea şcolii şi a tipografiei româneşti de la Alba Iulia, precum şi de înfiinţarea de şcoli româneşti în alte părţi ale Transilvaniei: Hunedoara, Maramureş, Chioar. Mai ales după călătoria în Rusia, în 1668, a mitropolitului ortodox din Transilvania Sava Brancovici, cu care prilej s-au realizat mai strânse legături cu biserica ortodoxă rusă, ofensiva calvină împotriva românilor sporeşte şi mai mult.

Bisericile româneşti sunt supuse, printr-un decret din 1674, jurisdicţiei episcopului calvin; în anul următor se impun sinodului, întrunit la Alba Iulia, hotărâri calvinizante, Iar când se iveşte o opoziţie mai puternică, este întemniţat însuşi mitropolitul ortodox. Cu toate acestea, calvinii nu au reuşit să obţină decât rezultate efemere în ce-i priveşte pe unii preoţi şi cu totul neînsemnate în rândul poporului.

Prin asemenea măsuri, timide şi sporadice – cele cu caracter social – sau puţin fructuoase – cele de natură religioasă – raportul de forţe între puterea centrală şi nobilime nu se schimbă cu nimic în favoarea celei dintâi. Nobilimea rămâne atotputernică, se constituie în partide şi chiar în „ligi”, care se luptă pentru putere. Facţiunea nobiliară care-l sprijinea pe Kemeny fiind înfrântă cu ajutorul turcilor, conducătorii ei sunt prinşi, închişi şi deposedaţi de bunuri.

Acestea sunt însuşite de facţiunea care susţinea pe Apafi, în frunte cu Mihail Teleki, care va deveni adevăratul conducător al vieţii politice a Transilvaniei, „flagelul lui Dumnezeu pentru Transilvania”, cum îl caracteriza cronicarul contemporan Mihail Cserei. Mihail Teleki, în calitate de reprezentant al regimului nobiliar, guverna ţara atât de despotic, „încât de când locuiesc oameni în Transilvania niciodată, nici sub voievozi, nici sub principi, Transilvania nu mai fusese subjugată atât de tare şi oamenii de nimeni nu s-au temut aşa de mult ca de Teleki”.

Împotriva partidei nobiliare la putere se ridică însă alta, nemulţumită cu politica internă şi externă desfăşurată de Teleki. În fruntea nobilimii nemulţumite se afla căpitanul Clujului, Dionisie Banffy, care întreprinse acţiuni împotriva turcilor şi a curţii principelui. După anihilarea acestei grupări, se ridică altă partidă, sub conducerea lui Paul Beldi, comandantul secuilor, dar şi de data aceasta fără succes.

Facţiunea nobiliară de la putere, pentru a-şl asigura dominaţia exclusivă, se organizează în 1671 într-o ligă, căreia i s-a spus „liga blestemată”. Autoritatea princiară este subordonată total acestei facţiuni nobiliare, principele păstrând un rol atât de modest în viaţa politică, încât un conducător al nobilimii răzvrătite, Matei Szuhai, afirma, cu o cruntă ironie, că el „n-ar putea încredinţa grijii lui Apafi nici o turmă de porci”.

Distibuie pe: