Popa Man, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Popa Man. Povestire după o legendă, de Ion Agârbiceanu, este o povestire după o legendă a cărei primă ediţie a fost publicată în „Viaţa românească”, nr. 3 din martie 1910, şi nr. 4 din aprilie 1910.

A apărut pentru prima oară în volum în Popa Man în1920.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În Teleguţa, în anul acela, începu a se desprimăvăra devreme. Aflase vulpea gheaţă la Stretenie, peste râuri şi peste văi, şi, după vorba din bătrâni, dacă află vulpea poduri de gheaţă la Stretenie, se înmoaie gerul decuvreme. Peste Teleguţa băteau domoale vânturi de la miazăzi. Aerul tare, subţire, ce stăpânise deasupra câmpurilor de nea, se îngreuia, se îngroşa parcă de răsuflul plin de umezeală, de mireasma de ploaie a vânturilor. Şi neaua începu să se înmoaie. Înnegriră mai întâi pădurile goale, rare, în depărtările fumurii, apoi pete întunecate se iviră şi ici, şi colo, cum îşi scoteau dealurile umerii din nea. În răstimpuri călătoreau peste Teleguţa nori grei, întunecaţi, de la miazăzi la miazănoapte; călătoreau tăcuţi, obosiţi parcă.

La făuriştea din mijlocul satului răsuna necurmat cântecul clar, ritmat, al ciocanelor; foiul sufla înăduşit, gemând de oboseală, iar jarul se înviora mereu, încununat cu flăcări mici, vineţii. Teleguţenii îşi dregeau fierele de pluguri, cel din frunte lungăreţ, ca o limbă uriaşă de oaie, cel din urmă lătăreţ, ca o limbă năstruşnică de bou. Curtea făuriştii era plină de pluguri şi de roţi de car, ce aşteptau să fie ferecate din nou ori numai să le strângă omul negru, plin de fum şi de smoală, să le strângă cercurile lucii de fier.

Faurul vorbea zmâncit, striga, înjura pe cei trei feciori ai lui, care îi ajutau la muncă. Iar de pe uliţele satului veneau mereu oameni cu vreun raf nou pe spate ori durigând vreo roată de car.

Şi, după câteva săptămâni, în Postul Mare, plugurile tăiau brazdă adâncă, neagră, în ogoarele mustoase. Soarele strălucea pe arături, ca poleiul oţelului întunecat; aburi uşori, ca o negură fină, se ridicau din pământul rănit, iar pasările plugului, zvelte, sprintene, băteau un tact rar din coadele lungi, elegante.

Teleguţenii s-apucaseră din bună vreme să-şi isprăvească arăturile lor, căci nu ştiau când va sosi porunca – şi putea să cadă în toată ziua – să se apuce de claca domnească. Boulenii îşi întindeau gâturile în jugurile netede, rumegau în aerul proaspăt de primăvară şi pe ochii lor mari, umezi, pleoapele se lăsau grele.

Doinele, trăgănate şi jalnice, plecau şi dintr-o parte şi dintr-alta a hotarului, se întâlneau şi se topeau ca într-o pânză de negură, ce se destramă în văzduh.

Distibuie pe: