Popor nou, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Popor nou, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Cocoţată în fundul patului larg, acoperit cu un ţol gros, vărgat cu albastru, Anişoara, rezimată cu spatele de perete, ţine în poală o căciulă veche, roasă toată de molii pe dinafară, şi o atinge, o netezeşte din când în când cu mare grije şi sfială. Uneori îşi pleacă urechea la căciulă şi ascultă întins, dar, de cele mai multe ori, nu aude nimic.

Mai rar, din căciulă pătrunde un piuit slab, încât abia-l prinde urechea copilei. Piuitul acela scurt o gâdilă la inimă, toată faţa i se umple de lumină şi un zâmbet uşor îi umbreşte buzele fragede.

Sunt cinci până acum. Pe care cum îl scoate cloşca în coşul de sub laviţa din tindă, bunica îl aduce şi-l pune în căciulă. De fiecare dată, Anişoara nu mai poate de bucurie, se saltă în fundul patului, ca şi când ar fi voit să se scoale, să alerge înaintea bunicii, dar îşi aduce aminte de căciula din poală şi se linişteşte. Ştie ea că bunica, înainte de a pune puiul în căciulă, lângă ceilalţi, îi ţine în palmă, să-l poată vedea copila bine.

Ea chiuie uşor de mirare, atinge abia cu un deget puful auriu.

– Cu ăsta-s şase, zice bunica. Mi se pare că boboşa e o cloşcă bună şi va scoate toate ouăle.

Toate! Şi câte sunt! Le-a văzut o dată, când boboşa s-a sculat de pe ouă, cârâind îmburzoiată şi râcâind larg cu labele în mâncarea ce i-a aruncat bunica înaintea tinzii, în curte. S-a înfoiat şi mai tare şi a cârâit aşa de urât, încât cocoşul care se apropia de ea, zbârnâind dintr-o aripă, îşi făcu, speriat, calea întoarsă.

Atunci a văzut Anişoara ouăle din fundul coşului, aşezate pe paie, şi a încercat să le numere. Dar nu le putu număra aşa înghesuite cum erau. Văzuse însă că erau tare multe. Poate şi douăzeci, ori peste!

Şi acum spunea bunica, lăudând cloşca cea boboşe, că poate va scoate pui din toate. Vor încape oare în fundul căciulii?

Din când în când, pleacă urechea, să audă piuitul din căciulă. De multe ori, nu se aude nimic, şi copila desface încet gura căciulii şi priveşte puişorii, strânşi unul într-altul într-un singur ghem de pufuşor auriu, cu mai multe ciocuri mici, abia o părere. Unii-s cu ochii închişi, moţăie ori dorm, alţii se uită cuminţi, cu ochii cât nişte gămălii de ac.

Distibuie pe: