Potopul negru, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Potopul negru, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cele trei Crişuri”, nr. 5 din mai 1927.

A apărut pentru prima oară în volum în Dactilografa în1930.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Satul întreg aştepta cu groază dezgheţul. Nu era niciun râu în apropiere; prin hotarul Alunişului treceau câteva pârâiaşe, cari nu făceau mare ispravă nici când se învolburau şi ieşeau din albie. În toiul verii, când fânaţele erau grele de iarba înspicată, apa ieşită din matca îngustă, după zăvoaiele repezi, mai tăvălea, ici-colo, iarba. Dar primăvara se puteau revărsa în voie!

Nu erau ape mari în apropiere, care să ameninţe la dezgheţare cu potop, dar sătenii din Aluniş pândeau de sub dezgheţ un duşman mai primejdios decât o revărsare aprigă de ape: sub zăpada tare durmea, din toamnă, tina cleioasă, adâncă, vestită în nouă sate, spaima de primăvară şi de toamnă a alunişenilor, din moşi-strămoşi.

Iarna ţinuse îndelungat. Se pusese deodată, într-o noapte de la mijlocul lui decembrie, după ce două luni bătură mereu ploi mărunte şi prăsiră pe „muma tinii” din Aluniş. Dacă toamna întreagă satul păru mai mult pustiu, după îngheţ se umplură curţile şi uliţele de oameni şi de dobitoace.

Îngheţase os, şi cizmele călcau îndesat, cu satisfacţie peste duşmanul amorţit. Dar multă vreme carele nu putură porni după lemne: colţii erau mari şi deşi, ogăşiile adânci. Curţile, uliţele păreau semănate cu sfărâmături de stâncă sură, ca şi când o vână de piatră şi-ar fi scos spinarea la faţa pământului.

Zăpada, căzută la două săptămâni după îngheţ, astupă ogăşiile, netezi drumurile şi se ridică de două palme peste prăpădul dedesubt. Ce mai drum de sanie, cât vedeai cu ochii! Şi până la sfârşitul lui făurar îngheţul rămăsese mereu tare. Oamenii isprăviră nu numai cu lucrurile de iarnă, dar aproape şi cu nutreţul vitelor.

Aşteptau primăvara şi o doreau, dar se gândeau cu groază la duşmanul amorţit sub zăpadă. Când începură să se rătăcească peste sat adieri de la miazăzi, oamenii îşi căutară cătărigile de lemn, aruncate în cămară, pline încă de tina toamnei.

– Dac-am avea noroc!

– Poate se va milui Cel de sus!

Şi gospodarii priveau depărtările, miroseau aerul ca şi când ar fi căutat semne pe cer şi în văzduh.

– Două săptămâni ar fi de ajuns.

– Şi mai puţin ! Unde-ar fi norocul ăsta! „Norocul” era vântul statornic de la miazăzi, statornic şi cu suflu tare. Dacă va adia ca acum, slabă nădejde să biruie în grabă duşmanul!

Satul întreg aştepta cu groază dezgheţul, când, într-o noapte, începu să ţiuie prin căpriorii caselor. Pornise vântul de la miazăzi şi aducea valuri de aer cald, înăbuşitor adeseori. În două zile, zăpada se topise: curţile, uliţele înnegreau. Cizma se înfunda adânc, în tină.

Distibuie pe: