Povestea privighetorii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Povestea privighetorii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În colibă, luna sclipea, din când în când, un ochi de jar. Se ridica în răstimpuri dintr-un tăciune o flacără mică, vineţie, ca un duh neputincios şi se mistuia repede. Afară, în întuneric, cădea necurmat „ploaie cu şiroaie”, cântând în streaşini, vâjâind departe în păduri. Rudenia mea, Ilarie, cu pleoapele închise pe jumătate, asculta în tăcere. Văzduhul întreg era plin de un vaier greu, prelung. Ca o fierbere, ca un vuiet ce-ar veni de departe. Ascultam şi eu, în suflet cu tristeţe apăsătoare, care nu-ţi poţi da seama de unde vine, când în jur e întuneric şi bat cu putere picuri mari de ploaie.

– Cum a lăsat Dumnezeu lumea asta! zise încet Ilarie. Toate lucrurile au un cântec. Iacă, şi ploaia îşi are cântecul său.

– Adevărat, lumea-i plină de cântece. Numai să fie cine să le asculte, zic eu.

– Nu prea avem răgaz, că viaţa lărmuieşte mereu în jurul nostru. Dar aici, la pădure, eu tot am prins multe cântece. Iacă, să vii dumneata, de pildă, primăvara, când se topesc zăpezile, să auzi minunea lui Dumnezeu, cântată de pârâiaşe. Pe atunci pădurile sunt încă negre, puţin de tot bat în vineţiu, din pricina mugurilor lucii. S-auzi atunci: pe-alocuri parcă sunt clopotele de argint, pe-alocuri boncăne vreunul mai gros, altul dogit, într-altă parte iarăşi cad de sus în căldări mari apele şi fierbe-fierbe cu mii de glasuri.

Să stai lângă răstoaca în care se varsă pârâiaşul; cântă acolo o lume întreagă şi e o minune că din aceeaşi apă se ridică şi cântece domoale şi pline de mânie; parcă e şi pace şi război într-un ochi de apă. Când veneam de acasă, auzeam din Dealul Tufelor vuietul mare. Întâi ai fi crezut că bate vântul, deşi copacii erau neclintiţi. Dar, cu cât te apropiai, desluşeai tot glasuri nouă, până ce auzeai şi şopotele: clip-clip, şopo-şopo-şopo, ca şi când s-ar târî un şarpe subţire prin iarba înaltă.

La cuvintele lui Ilarie mi se deşteaptă deodată din vreo tainiţă a sufletului simţământul acela de uimire, pe care-l încerci în mijlocul sutelor de pârâiaşe, primăvara, în topitul zăpezilor. Fără să vrei, îţi întorci capul în toate părţile, ca şi când te-ar împrejmui fiinţe vii şi dragi, ce-ţi zâmbesc şi te cheamă şi-ţi aruncă, dintr-o mână nevăzută, stropi fini, ce gâdilă sufletul. Inconştient, surâsul îţi înfloreşte pe buze şi o lumină dulce îţi inundă privirea. Ca şi când, în jurul tău, din lunci, din păduri, ar ganguri păsărele ori mici copilaşi, pe care nu-i poţi vedea. Abia ai prins cu urechea un şopotit şi de la dreapta, de la stânga, dinapoia ta, se ridică altul, care cere să fie ascultat. E un cântec deosebit când se topesc pe îndelete zăpezile. Poate unde apa se prelinge mai încet, ori pentru că pădurile nu-s înfrunzite încă şi rezonanţa nu e aşa de puternică.

Încerc să desluşesc ş-acum cântecul pâraielor. Dar nu pot desluşi decât un vuiet prelung, căci ploaia bate încă cu putere pe păduri.

Distibuie pe: