Povestea se opreşte, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Povestea se opreşte, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Povestirile lui Mărunţelu în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Mărunţelu le povesti şcolarilor încă multe întâmplări de-ale lui, din vremea cât se pierduse din sat. Îşi luă obiceiul ca în fiecare zi să vadă întâi de carte şi de socotelile pe tablă cu copiii, iar la sfârşitul orelor de şcoală să le spună câte-o întâmplare din păţaniile lui.

Fu silit de câteva ori să-i înfrunte pe şcolari, şi mai ales pe vreo două-trei şcolăriţe care-l întrebau mereu, în vreme ce învăţau alte lucruri:

– Nu începi odată, domnule?

– Ce să încep?

– Povestea care-ai zis că ne-o vei spune azi.

– Vine şi vremea poveştii, dar acum să fiţi cu mintea la ce învăţăm, să nu mă faceţi de râs la examen, şi pe voi asemenea. V-ar plăcea ca înaintea satului întreg să rămâneţi ca viţelul la poarta cea nouă?

– Nu ne-ar plăcea, domnule!

– Dacă nu, fiţi cu gândul aici, nu la poveste, pentru că altfel, nu vă intră nimic în cap. Nu vreau să vă fac acum de ruşine, dar v-aş putea întreba: despre ce-am vorbit până acum în şcoală şi ce socoteli au scris pe tablă şcolarii? Aţi şti răspunde?

Copiliţele cele îndrăzneţe şi nerăbdătoare îşi plecau capul în bancă şi nu mai ziceau nici mâlc.

Apoi, după o vreme, apropiindu-se examenele, Mărunţelu amână pe toamnă, când va începe iar şcoala, continuarea întâmplărilor lui din vremea când adormise pe undeva şi visase ori auzise aievea ceea ce povestise acum şcolarilor săi.

În Colibiţa şi în satele din jur ştiau mulţi povestirile dascălului, pentru că şcolarii lui se obişnuiseră şi erau mândri să spună acasă tot ce auzeau de la Mărunţelu.

Colibiţenii se liniştiră acum. Începură să înţeleagă că dascălul îi învaţă pe copiii lor folosindu-se de pilde şi poveşti în care era mereu un sâmbure de adevăr.

– Aşa trebuie să fie – ziceau ei – şi cu ceea ce-i învăţa pe şcolari despre cer şi despre pământ.

În locul mirării de mai înainte, Mărunţelu le deştepta acum un interes tot mai mare în legătură cu stupăritul.

Trecuseră cincisprezece ani de când era dascăl în Colibiţa şi în vremea asta împărţi tot altor rânduri de şcolari câte zece roiuri la an, cum le făgăduise, aşa că dania lui singură se ridicase la o sută cincizeci de stupi. Dar roiurile acestora în cinsprezece ani?

Şi Mărunţelu încă tot nu era mulţumit. Colibiţa încă nu ajunsese un sat de stupari.

În anul al şaisprezecelea ridică dania lui la douăzeci roiuri la an. Mulţi aveau acum stupini după modelul stupinii dascălului şi coşniţe de cele nouă, din scânduri, cu geamuri, cu faguri storşi de miere fără a ucide albinele sau a-i strica, puşi în rame, în cadre de scândură.

Distibuie pe: