Presura, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Presura, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Pădurea stăpâneşte cât vezi cu ochii pe coastele de către răsărit. Se revarsă până jos în lunci; când bat vânturi mari se tălăzuieşte ca o mare cu valuri sure, până în zări departe, până în pădurile satelor vecine. Şi de vânturi are parte, cum a crescut pe înălţimi mari şi nici o măgură, niciun piept înalt de deal nu se ridică să-i ţină de adăpost din nicio parte.

Aşa că pădurea rareori e liniştită pe toată întinderea ei. Când e aşa, are de departe o culoare întunecată, metalică, ca de fier, rar se află în ea alt copac afară de stejari bătrâni, cu frunza pieloasă şi aspră. În apropierea ei, te ameţeşte o mireasmă tare, ca o respirare rece de verdeaţă.

Îl ameţeşte pe cine nu-i obicinuit, dar Petrică nici n-o mai simte. Din primăvară e tot cu nasul în respirarea aceea de verdeaţă, de suc, de mâzgă, de sevă tânără, pentru că e tot la marginea pădurii, pe o costişă plină de spini, cu oiţele lui: patru sterpe, zece noateni şi un berbec. Aici e păşunea până la toamnă. Costişa cu spini e mare, păşunea e mereu bună. Când se mai pune secetă, spinii tot au lugeri; totuşi mai grasă e iarba chiar pe marginea pădurii, pe unde pasc mai rar, numai spre seară, când vrea Petrică să le sature bine.

Printre spini creşte iarbă măruntă şi deasă ca peria, retezată mereu de boturile lunguieţe ale oiţelor, care nu ostenesc în veac. Numai când se pune căldură mare turmuliţe se adună grămadă, oile ou capetele vârâte una într-alta suflă des şi nu şi-ar ridica capul din înghesuiala în care şi l-au plecat, nici să dea lupul între ele. Când vrea să le urnească din loc, Petrică le împinge proptindu-se de lâna lor, dă cu bâta şi de obicei nu reuşeşte să fugă decât una după alta, puţin mai înainte şi iar se fac ghem.

Dar acum încă n-au coborât din cer căldurile. E numai luna lui mai şi Petrică trebuia să aibă grijă. Noatenii sunt neastâmpăraţi şi mereu ar vrea să scape în pădure la lugeri tineri. Copilul e mereu cu ochii în patru, să nu treacă vreunul în pădure, de când l-a speriat odată rău de tot pădurarul. L-a aflat trântit pe spate la marginea pădurii, cu ochii în albastrul cerului şi turma întreagă în tufişuri.

A vrut să ia berbecele să-l ducă în sat, să-l închidă în curtea primăriei, până vor plăti părinţii gloaba pentru paguba din pădure. A şi prins berbecele şi cu o sfoară ce avea la el l-a legat de coame. Dar berbecele nu voia să meargă nici înaintea lui, nici după el, ci se trăgea mereu înapoi. Se smuci până rupse sfoara aceea şi fugi între oi.

Petrică încremeni, când văzu ce vrea să facă pădurarul. Nu putu plânge, numai când îl văzu pe berbece slobod.

Distibuie pe: