Primăvara, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Primăvara, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 3 din 31 martie 1927.

A apărut pentru prima oară în volum în Primăvara în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Bădiţa Andrei îşi mutase, de trei zile, în şopron, scaunul de ghiluit şi uneltele de lucru: barda cu limbi, lată şi lucie la tăiş; ferestrăul, cu pânza subţire, dinţată mărunt, luminoasă, ca o fâşie de argint; securi şi topoare, mai grele şi mai mărunte; sfredele de toate mărimile, cu ferul vechi şi cu vârfurile albe; cuţitoaia, ca o custură de brici uriaş, prinsă între cele două mânere, smolite la rădăcină.

Cu scaunul şi cu uneltele, deodată, se grămădiră, subt şopron, blane uscate, despicături mai subţiri de stejar, de fag, unelte de jumătate lucrate; greble, furci, tângeli, tot materialul din tindă, de după cuptor, din cămară, în care o iarnă întreagă s-a împiedicat bunica Iova, mama bădiţului Andrei.

– Trăzni-ţi-le-ar! zicea bătrâna, oprindu-se, cu greu, din avântul ce-şi lua din piedecă. Ai umplut casa! De-ar veni odată primăvara! Parcă tu eşti meşterul Păvălucă, să pleci cu marfa la târg!

Bădicul zâmbea, călare pe scaunul lui de lângă cuptor, din tindă, zâmbea scurt, de subt mustaţele stufoase şi, în vreme ce cântărea din ochi unealta la care lucra, adăoga:

– Nu mai am mult, mamă! Şi o să-ţi fac o greblă uşurică…

Ştia Andrei că, dintre toţi, bunica şi Ionaş, băiatul cel mai mare, sunt mai mândri de munca lui, când, în cap de primăvară, se adunau, într-un ungher al cămerii, uneltele cele nouă, pe care nu le puteai deosebi de cele cumpărate la târg.

După ce bădiţa Andrei a ieşit cu lucrurile subt şopron, bunica Iova s-a dat în vânt, o zi întreagă, să cureţe în tindă, după cuptor, în cămară, să facă rând.

Ofta de osteneală şi zâmbea de plăcere, când vedea cum se luminează casa…

Din odaia dinainte, se auzea războiul, izbiturile îndesate, cadenţate, ale spătezei, purtate de-o mână harnică. Duruitul sucalei era curmat, în răstimpuri, de plâns cu ceartă:

– Las-o pe Anişoara acum! E rândul ei! se auzea glasul împăciuitor al mamei. N-auzi, Mărioară? E rândul tău la leagăn!

Cearta şi plânsul se domoleau, şi, dup-o vreme, sucala durăia din nou.

Bunica, după ce deretici prin tindă, prin cămară, intră în casă, vânătă de frig.

– Soare cu dinţi, tu femeie! Mi-e frică să nu fi ieşit prea devreme, subt şopron, omul ăsta. Şi, după ce ridică de jos, de pe ţolişor, pe Petrică, dintre căpeţelele de lemn rotunde, cu cari se juca, şi-l sărută pe amândoi obrazii, îl puse să stea „cucu mare”, se trase un pas înapoi şi, deschizând braţele:

– Cine vine la bunica? Cine?

Copilaşul zâmbi şi, din trei paşi nesiguri, se lăsă în braţele bătrânei.

Distibuie pe: