Prin pădure, seara, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Prin pădure, seara, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Carpaţii”, nr. 2 din 15 februarie 1944.

A apărut pentru prima oară în volum în Pagini alese în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

De câteva zile eram singur la colibă. Bădicul Andrei, pădurarul, era la secere, în moşia lui, în altă parte de hotar. De la o vreme se descotorosea uşor de mine: văzu că nu-s vânător adevărat şi că am venit aici mai mult să-mi pierd vremea decât să vânez. Nu-mi mai purta consideraţia de care mă bucurai în ziua sosirii mele. Îşi vedea peste zi de treburile lui, iar seara îmi aducea mâncarea din sat, de la notarul, un cunoscut bun al meu.

Cu cine avea de lucru simţi el încă din ceasul în care-i spusei că mi-am uitat bocancii acasă; apoi dimineaţa următoare, când am speriat ţapul în poieniţă; şi după alte trei zile, când din acelaşi loc greşisem un ţap mai mic. Oarecare cinste în ochii lui am câştigat numai în noaptea în care am slobozit puşca după mistreţi.

Nu mă gândeam să-l reţin. În câteva zile mă ştiam orienta prin pădure şi hoinăream prin ea cu ziua de cap. Voiam să mă ostenesc, să adorm seara uşor, să nu mai mă prindă gândurile şi închipuirile în pacea adâncă a naturii, în păcelul din colibă. Apoi mai sufeream şi de poftă de mâncare şi prietenul meu vânător, stăpânul acestei colibe, mi-a spus de nenumărate ori:

– Să hoinăreşti prin codru toată ziua, să vezi ce foame de lup o să ai!

Asta văzui că-i adevărat – nu însă şi somnul grabnic. În singurătate şi linişte desăvârşită, seara şi noaptea, se deşteptă încă mereu în mine fiinţa cea misterioasă care eram eu însumi, mă purta pe multe drumuri, şi-mi aducea multe încurcături greu de dezlegat, ca nişte probleme de algebră înaltă, în care n-am fost tare niciodată.

Voiam să umblu cât mai mult, să cad seara mort de oboseală, să adorm îndată, căci, spunând adevărul, nu prea mă încântau gândurile subtile ce-mi deşteptau pacea şi singurătatea nopţii. Am trăit şi m-am obişnuit o viaţă întreagă cu alt om, cu mine cel de toate zilele, şi nu cu mine cel necunoscut care o lua acum razna, să mă schimbe în filozof. Las’ să rămân cu faţa cea obişnuită, căreia îi cunosc toate creţele, nu să mă înholb şi chiar să mă tem de-o faţă nouă şi atât de subţire! N-aş mai avea timp nici să mă obişnuiesc cu ea de-aici încolo, dar încă să o cunosc cum se cade! Să o cunosc! Dar nici nu aş vrea! într-o noapte petrecută aici am avut o clipă, ca o intuiţie, o coborâre prea adâncă în spirit, şi m-am înspăimântat. Mi-am zis atunci că o sută de vieţi să am şi tot n-aş putea pătrunde ceea ce sunt.

Gata! Suntem făcuţi să purtăm misterul în noi, cu noi, viaţa întreagă şi poate că-l vom cunoaşte numai în viaţa viitoare. Să-l purtăm încuiat în noi cu şapte peceţi şi să ne vedem de lucrurile noastre, ca nişte maşini bine puse la punct.

Totuşi o baie a singurătăţii şi liniştii aici în colibă, câteva nopţi, aş recomanda-o tuturor acelora care se cred numai nişte organisme vii, nişte maşini. Dar să nu alerge toată ziua după vânat, să adoarmă tun! Să le fugă somnul numai o jumătate de noapte misterioasă!

Distibuie pe: