Prin ţigănie, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Prin ţigănie, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul De vorbă cu Ilarie în1941.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Coboram cu vărul meu, Ilarie, pe o cărare de la un loc pe care-l cumpărase de curând, şi pe care eu nu-l cunoşteam. Umbrele dealurilor mari de la apus coborau peste sat, ca nişte văluri uşoare, fine, nemateriale. În curmei am intrat şi noi în umbră. Am ajuns la şes, într-o cale plină toată de troscoţel şi mohor, cu iarbă mare, bună de coasă pe alocuri. Când ne-am dus, am luat alt drum, aşa că mă mirai acum pentru ce nu coseşte nimeni aici, ori să pască cineva cu vitele iarba grasă care îmbătrânea.

– Da’ cine s-o pască, bădiţă Vasilie? Nu vezi dumneata cine păzeşte aici marginea satului?

Văzui în faţa noastră ţigănia pe lângă care ducea drumul. Simţii că de la bordeiele de aici vin aţişoarele de fum pe care le adulmecam când trăgea vântul din partea aceea.

– Ţiganii ce să aducă la păscut? Poate câinii bătrâni, dar ei, săracii, nu mănâncă iarbă, numai când îi doare în deserturi! (corectura este: de, erturi!)

– Ţin şi ei câte un porc, câţiva purcei, după cum îmi aduc aminte.

– Ţin şi guiţă toată ziua în coteţele lor şubrede, vai de capul lor. Nu cutează să-i scoată la păscut, căci drumurile dintre lanuri sunt ale oamenilor care au pământ acolo. Apoi nu vezi dumneata că drumul ăsta duce printre lanuri de porumb, şi cum e de fript, ce prăpăd ar face dancii în el!

– Îi învinuiţi voi mereu că fură!

– Ba fură, vai de ei, bădiţă Vasilie! Cine nu fură porumb de fript? Se mai îndulcesc şi ei cum pot.

– Păi, se spune că la împroprietărire le-au dat şi lor pământ!

Rudenia mea se opri. Lanurile de porumb, de amândouă părţile drumului, foşneau abia auzit. Frunzele lungi, ca nişte săbii verzi, încovoiate, cu cât intrai mai adânc în lan, erau tot mai întunecate şi mai neclintite, în răcoarea umedă pătrundea mireasma rodului tânăr, a boabelor în lapte, a mătăsii blonde.

– Mare batjocură, bădiţă Vasilie! zise Ilarie.

– Ce batjocură?

– Le-au dat şi lot nişte râpi, pe care nu cresc decât scaieţi şi spini muscăleşti. Faraonii s-au săturat repede de ele, le-au vândut pe capete. Şi zile în şir au întins nişte petrecanii! Dar chiar să le fi dat pământ bun, tot li s-ar fi făcut o batjocură! Ce-ar fi făcut cu el fără plug, fără vite? Cine a mai văzut ţigan ţinând de coarnele plugului? Eu, bădiţă Vasilie, zic aşa: tot neamul de om cu meşteşugul lui!

– D-apoi văd că ţiganii de la noi n-au niciun meşteşug!

– Cum să nu aibă? Unii sunt lingurari, alţii ciurari, mulţi sunt fierari şi toţi sunt buni la sapă şi la secere, la făcutul cărămizilor, la bulgărind caselor. Ţigăncile mai fac şi oleacă de negoţ: cu ace, cu piper, cu amici. Ba în anii din urmă se negustoresc şi cu blide şi alte vase.

Iarna, unele ţigănci umblă prin sat. Oamenii aşa s-au pomenit de când e lumea: să le dea câte o ulcică de făină sau chiar un strop de râncezeală.

Distibuie pe: