Proces vechi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Proces vechi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 251 din 27 aprilie 1925.

A apărut pentru prima oară în volum în Dactilografa în1930, cu titlul Proces vechiu.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Alunişul e un sat sărac cu oameni harnici, lucru destul de rar, căci, se ştie, hărnicia nu prea merge mână în mână cu sărăcia. Satul, pitulat la poalele muntelui, avea case de bârne, înnegrite de vremi, cu coperişurile de şindrilă, ţuguiate, ciudate, cu straşine largi, cum nu se mai fac în ziua de azi. Singură biserica e de zid, gros ca de cetate, cu zugrăveala dinlăuntru întunecată, acoperită de fumul lumânărilor. Zugrăveala din afară mai scoate câte un cap, câte un braţ de sfânt, de sub păturile varului căzut.

Satul avea pământ puţin, dar în vechime avusese mai mult. Avea doi munţi, pe când, înainte vreme, avea cinci. Din moşi-strămoşi, sătenii din Aluniş se ţineau tot în proces, în pâri nesfârşite cu o comună săsească învecinată. Pâră mare, a satului întreg, cu tândăliri şi amânări de zeci de ani. Uneori procesul părea uitat, pierdut prin hârtiile instanţelor celor înalte, dar, la câte o jumătate de veac, uneori şi mai în grabă, se pornea, ca din bun senin, o vijelie între cele două sate. Locuitorii săreau cu furci, cu coase, cu securi între hotare, românii de o parte, saşii de alta. Încăierările erau rare, dar sălbatice: rămâneau morţi de-o parte şi de cealaltă. Se aducea, la răstimpuri atât de îndepărtate, câte o hotărâre în pâra dintre cele două sate şi locuitorii o întâmpinau în chipul acesta.

Duşmăniile, după încăierări, se aprindeau ca vâlvătăile, şi procesul se încingea, din nou, ca o pajişte uscată. Cine putea şti unde va ajunge, când se va isprăvi? Vorba era de o mare parte a hotarului Alunişului şi de trei munţi ai comunei, trecuţi, de mai bine de o sută şi cincizeci de ani, în folosinţa satului săsesc, deşi, din vechimea cea mai depărtată, fuseseră ai satului acesta de graniţă. Păşunea saşilor venea aproape până în Aluniş, tot pământ luat de la români.

Când, după răstimpuri depărtate, se aducea câte o hotărâre şi se întâmplau încăierări între cele două sate, saşii nu mai treceau la munte după lemne, decât după luni de zile sau ani, şi numai în puterea zilei şi înarmaţi. Totuşi, s-a întâmplat ca unii dintre ei, ori vitele lor, să nu se mai întoarcă acasă. Anii cei dintâi după încăierări locuitorii celor două sate se înconjurau, cât puteau. Iar apoi, după trecerea vremii, cu generaţiile noi ce se ridicau, duşmăniile păreau uitate, şi se legau chiar prietenii între românii şi saşii celor două comune.

Până când, la o nouă hotărâre, păruiala începea din nou. Hotărârile erau mereu potrivnice românilor, dar oamenii pricepuţi în legi aflau întotdeauna pricini de a reînnoi procesul. Astfel, nădejdea în biruinţa dreptăţii nu slăbea în nicio generaţiune. Şi se poate că această continuă nădejde şi aţâţare făcea pe oameni să fie harnici şi acum, deşi hărnicia lor nu-i scotea din sărăcie. Ori poate nu se dezminţea buna sămânţă, căci satul Aluniş, în vremile trecute, era vestit ca sat puternic şi bogat, cu oameni harnici.

Distibuie pe: