Pustiul (Când s-a pierdut în gol…) , de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pustiul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Transilvania”, nr. 1-2, ianuarie – februarie 1924.

A apărut pentru prima oară în volum în Visurile în1925.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Când s-a pierdut în gol cea din urmă bătaie de puşcă, din lupta dată peste sat, ticălosul de mine eram încă tot în peştera din stâncă. Nu ştiu, domnişorule Vasilică, pentru ce mai ţin la viaţă oameni de vârsta mea! Minunea o văzusem, aerul cel nou, cu care Dumnezeu umpluse văzduhul, îl sorbisem şi totuşi când începu să bubuie tunul, când se dezlănţui bătaia cea mare, cel dintâi gând al meu a fost la văgăuna aceea din stâncă. Simţindu-mă în umezeală, în beznă şi frig, mi se părea că am câştigat bunătăţile pământului. Amărâta mea inimă bătrână simţi bucurie mare foarte şi auzi, din adâncurile mele, ca un glas de mângâiere:

– Aici nu te-ajunge glonţul şi nime nu te va găsi! Bălării mari ascund intrarea. Şi, pe-o clipă, mi s-a părut că lumea întreagă sunt eu, şi că, iată, e bine! Lumea nu se va prăpădi, fiind eu la adăpost!

Este în noi, pesemne, ceva ce se fereşte groaznic de moarte şi te apără de ea şi împotriva voinţii tale. O fi însăşi rădăcina vieţii, cea mai groasă rădăcină a ei? Cine ştie!

Cât a ţinut prăpădul, mintea şi inima mă îndemnau mereu să ies la lumină, să văd ce se petrece, să dau un ajutor alor noştri, dacă se putea. Dar tot de atâtea ori mă înlemnea pe loc frica de moarte. Ca sute de glasuri îmi vâjăiau prin urechi şi toate parcă porneau din mine:

– Cât ce scoţi capul te poate atinge un glonţ!

– Ce ajutor să dai, un om bătrân şi şchiop? Un om cu mâna goală?

– Şezi pe loc, bătrân nebun! Nu-i treaba ta ce se petrece afară!

Şi mustrările plouau asupra capului meu şi mă făceau una cu pământul, de umilit şi de neînsemnat.

– Şi, ciudat lucru, domnişorule Vasilică! Alte daţi, dacă-mi spunea cineva că-s bătrân şi neputincios, îmi sărea ţandăra, cât ai scapără din amnar; acum, îmi plăcea că sunt înfruntat, şi voiam să fiu mereu. Iubeam glasurile acelea, care mă făceau din om neom şi mă puneau în rândul plevei pe care o bate vântul. Tot ce lucra, pentru a mă ţine neclintit din vizuina mea, îmi era binevenit. Simţeam de ce mă bucuram: nu trebuia să ies în primejdia morţii!

– Mare ticăloşie să ţinem aşa la viaţă, domnişorule Vasilică! La viaţă ţii până o poţi purta cu vrednicie, fără să te umileşti, fără să te ticăloşeşti. Dar a te umili numai pentru a ţi-o mântui e o mare slăbiciune.

Şi eu, neputincios bătrân, mărturisesc că am avut aceasta slăbiciune. Cine ştie, poate tocmai unde eram bătrân. Aş vrea să cred că omul, în tinereţa şi bărbăţia lui, nu e aşa.

Cum îţi spuneam, când a fost înghiţit de văzduh şi cel din urmă bubuit de puşcă, eu eram tot în văgăuna mea.

Aşteptai un ceas, două, să mai aud şi altă bubuitură, dar n-am mai auzit. Trecu o jumătate de noapte şi nicio pocnitură.

Distibuie pe: