Pustiul (În fiecare vară aşteptam…), de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pustiul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 253 din 11 octombrie 1925.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În fiecare vară aşteptam cu nerăbdare cele două săptămâni de concediu. Atâta răgaz de răsuflare ne dau şi nouă, slujbaşilor inferiori de la bancă. Şi încă suntem mulţămiţi dacă-l avem în fiecare an. Se-ntâmplă să fie lucru mult uneori sau slujbaşii mai mari să întârzie pe la băi, dezvinovăţindu-se cu un atestat medical şi atunci trebuie să fie om odată funcţionarul cu leafa subt patru mii care cutează să se înfăţişeze directorului pentru concediu! Şi, dintre cei care cutează, rari sunt aceia care să nu se-ncurce, să nu se bâlbâie îndată ce directorul începe să răcnească, întrebându-i de ce au nevoie de concediu. Nu ştiu cum îţi pare dumitale, dar eu cred că un director de banca mare, pe pământ, nu se poate asămăna decât cu Sfântu Ilie din cer. Când începe să tune şi să trăznească, zadarnic cauţi adăpost, n-ai unde te-ascunde! Iar de oprit, nime nu-l poate opri.

Eu sunt dintre cei puţini, care n-au pierdut nicio vacanţă. Am eu meşteşugul meu de-a mă apropia de director. Dar, mai ales, amintirea zilelor de vară, din satul acela de la poalele munţilor, îmi creşte curajul de câte ori tiranul nostru vrea să mă despoaie şi de puţina libertate la care se spune că am drept.

În fiecare an trăgeam la aceeaşi gazdă. Îmi plăcea grădina rumânului: mare cât un hotar şi adumbrită de meri bătrâni, fragedă. Şi să priveşti, de la umbră, albastrul cerului, prin horbota ramurilor! Zadarnic zâmbeşti dumneata, dar eu cred că în mine doarme un pictor sau un poet! Da, un artist care trăieşte într-o cuşcă cu ferestrele zăbrelite, anul întreg, afară de vacanţa de două săptămâni! Să nu crezi dumneata că mişcările revoluţionare sunt chiar aşa de neîndreptăţite, pe cât li se pare unora; geme lumea de nedreptăţile sociale! Să socoteşti numa talentele şi geniile, care se îneacă în noaptea inculturii şi a mizeriei, neputând birui valurile grele, neputând să se salte o singură dată la suprafaţă, să lumineze pentru un veac întreg! Ce pierdere, ce pagubă pentru omenire, dar ce chin pentru cei ce se simt aleşi şi n-au putinţă să fie chemaţi! Ei nu sorb viaţa, ei sorb pustiul.

Da, zâmbeşti, fiindcă te ştiu eu, dumneata eşti tipul burghezului, ca şi directorul nostru. Pentru dumneata nu există decât banul, cu legile lui… Da’ s-o lăsăm încurcată. Am trecut la teorii numai pentru ca să-ţi dovedesc ce mă lega de grădina gazdei mele.

Am îndrăgit frumuseţile naturii, iată ce mă făcea să merg, în fiecare an, în satul acela de la poalele muntelui şi să trag la gazda care avea grădina aceea minunată. Da’ nu numai frumuseţea grădinii mă făcea să nu-mi schimb gazda. Îmi vei spune dumneata că mă atrăgea cinstea gazdei, fiertura bună ce mi-o pregătea nevastă-sa ori poate vro codană de fată sau nevastă tânără? Da, adevărat este că nenea Pavel era om de omenie, lelea Anuţa – femeie harnică, curată şi bună gospodină şi că mai aveau ş-un drac de fată. Dar eu cam trecusem de vrâsta drăciilor, iar cele două săptămâni, cât rămâneam la ei, făceam cură de lapte. Şi ştii ce lapte? De capră! Sănătos lapte!

Distibuie pe: