Pustnicul Pafnuţie şi ucenicul său, Ilarion, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pustnicul Pafnuţie şi ucenicul său, Ilarion, de Ion Agârbiceanu, este o nuvelă a cărei primă ediţie a fost publicată iniţial în volumul Pustnicul şi ucenicul său, cu desene de Lena Constante, 1938.

A fost reluată în „Neamul românesc pentru popor”, nr. 3 din 1 februarie 1939. La sumar: Dintr-un roman. Menţiune: „Din volumul cu acest titlu în seria «Cartea satului» a Fundaţiei Culturale”, apoi în volumul 16 din Opere: Pustinicul Pafnuţie şi ucenicul său, Ilarion,povestire. Sfântul,roman, ediţie îngrijită de Mariana Iova şi Victor Iova, Bucureşti, 1998.

Ampla povestire Pustnicul Pafnuţie şi ucenicul său, Ilarion,ne plasează în plină atmosferă ecleziastic monahală. Pe Pafnuţie îl chemase în tinereţe Dumitru, se încurcase cu o fată, greşind prin preacurvie. Destinul a voit să-l găsească, în plin munte, pe pustnicul Ilarion, care se canonea bucuros într-o peşteră pierdută. Ilarion, pustnic şi preot, l-a plăcut pe tânărul Dumitru şi l-a acceptat, la cerere, ca ucenic.

Ion Agârbiceanu

Timpul, numărat în decenii, a trecut şi nici după 15 de ani Dumitru, devenit Pafnuţie, nu ştie dacă, după atâta canon şi rugăciune, greşeala sa din adolescenţă a fost ispăşită. Murindu-i învăţătorul Ilarion, Pafnuţie e, o vreme, turburat. El nu era hirotonisit şi nu înţelegea dacă are drept să-şi continue traiul de pustnic. Dar după un aspru canon de cinci zile şi după povaţa unui stareţ dintr-o mănăstire relativ apropiată, îşi continuă traiul, regăsindu-şi liniştea pentru slujbele lui. Mai trec 15 ani şi într-o bună zi, la peştera pustnicului apare tânărul Nechifor Pârvu, care doreşte să-i fie ucenic, devotându-se vieţii monahale pentru că, gândea el, pustnicii de la peşteră sânt singurii care înţeleg tainele vieţii şi ale lumii.

Păgân şi necredincios, la început, Pafnuţie îl învaţă rostul slujbelor şi al canonului, dându-i numele de Ilarion. Tânărul, nedându-se la o parte de la nimic greu, ajunge să înţeleagă că debusolarea lui de până la călugărie se datora lenei în care se complăcuse. Treptat, găseşte calea credinţei. La împlinirea stagiului de ucenicie (de doi ani), Pafnuţie, deşi n-are harul hirotoniei, îi cere tânărului să se spovedească. Reiese că era fiul unei familii bogate de moşier, cu un tată aspru, beţiv, care îşi bătea cu sălbăticie soţia, aproape nevorbindu-i. Nechifor a plecat în ţara leşească la carte. În vacanţele petrecute acasă, atmosfera era aceeaşi. Ba chiar într-o vacanţă s-a trezit cu o mamă nouă. Scârbit peste măsură, a părăsit totul, cufundându-se în pustnicie.

Ascultându-l, Pafnuţie îl sfătuieşte pe ucenic să se reîntoarcă acasă, să-şi salveze părinţii, fiind util oamenilor şi ţării. Ucenicul ascultă sfatul. Se întoarce acasă. Tatăl său era istovit de boală şi de trai destrăbălat, cu averea aproape sfeterisită. Îmboldit de tânăr, îşi reface averea, soţia i se reîntoarce acasă şi totul se restabileşte, după cuviinţă, în casă. Dar chemarea tânărului este tot pustnicia. După ce îi mor părinţii, vinde unele moşii, celelalte le dăruieşte ţăranilor şi, după 27 de ani, se reîntoarce la peştera din munte. Pustnicul Pafnuţie, fireşte, a murit, chiar şi cei de la mănăstire. Tânărul fost ucenic monahal donează tot bănetul pe care îl avea mănăstirii, redevenind călugăr, ba chiar ajungând, acolo, stareţ. Apoi renunţă la stăreţie, trăind ca simplu călugăr până la 90 de ani. Morala se desluşeşte de la sine.

Distibuie pe: