Răzbunarea ursoaicei, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Răzbunarea ursoaicei, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din munţi şi din câmpii în1957.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– De când ai venit dumneata la noi în sat, domnule doctor? mă întrebă pădurarul Nicodim, după ce ne-am prins foamea cu nişte pâne cu brânză.

– Încă nu-i o jumătate de an, bădicule Nicodim!

– Dacă-i aşa, se poate să nu fi auzit încă vorbindu-se de Dinu şi de feciorii lui. Dar vei auzi de bună-seamă.

– Nu mai trăiesc?

– Nu. E mult de-atunci; feciorii lui ar fi de vrâsta mea. Da’ de stâna de la Piatra Albă, ai auzit?

– Stâna de la munte? Am şi umblat într-o zi pe-acolo. Frumoase şi îmbelşugate păşuni şi nişte brazi uriaşi, cu cetină neagră de verde ce-i. Şi turmă mare şi frumoasă de oi! De-a dragul să le păstoreşti.

– Aici au fost păcurari Dinu şi cei doi feciori ai săi: Savu şi Nuţu. Erau toţi trei nişte oameni voinici, cum nu s-au mai pomenit pe la noi. Nici cel mai înalt om din sat nu le ajungea decât până la mijlocul pieptului. Toţi trei puteau bate o cetate. Nici de glumă să nu te fi strâns unul în braţe! Dar noroc că nu erau bătăuşi. Erau români liniştiţi şi blânzi. Se vorbea c-au venit de prin Maramurăş. I-am cunoscut pe toţi trei. Când m-am ridicat eu copilandru, ei erau păcurari la Piatra Albă. Oile din tot satul erau aici, într-o singură turmă, adică mânzările, oile cu lapte. Noatinii, sterpele, berbecii formau altă turmă, pe care o păstorea Nuţu, băiatul cel mai tânăr. Înainte de a se pripăşi ei în sat, oile formau trei turme, cu trei rânduri de ciobani, dar ei au spus că lor nu le trebuie alt păcurar la Piatra Albă.

Băiatul cel mai mare, Savu, grija mânzările, iar Dinu vedea de rândul stânii.

Eu mă împrietenisem cu toţi trei; ani de-a rândul, după ce m-am săltat din copilărie, mergeam singur la stână şi duceam sare la oi. Tot eu aduceam şi caşii, partea noastră, acasă. De fiecare dată când urcam la Piatra Albă le duceam păcurarilor fiertură de zeamă acră cu carne de porc afumată, pe care mama o pregătea cu mare meşteşug: te ameţea şi numai mireasma ei.

Cei trei mă primeau totdeauna cu mare bucurie. După atâta mâncare de lapte, de jintiţă, de urdă, de caş dulce şi de brânză, o fiertură acră parcă îi răcorea.

Când eram de vreo douăzeci de ani, într-o duminică, pe la începutul verii, mă trimite tata în sat să cumpăr rachiu, pentru că lunea aveam cosaşi, vreo şase prieteni de ai tatii, care îi ajutau, în tot anul, la cositul luncii de la poalele pădurii.

În crâşmă, singur la o masă, pe cine văd? Pe Dinu, păcurarul de la Piatra Albă. Pe masă, o sticlă cu rachiu şi un păhărel, dar sticla era plină, rasă. Omul stătea cu cotul pe masă, cu capul răzimat în palmă. El să fie? îmi părea îmbătrânit. Nu l-am văzut niciodată aşa de întunecat.

În crâşmă nu mai erau alţi oameni. Era vremea slujbei şi creştinii erau la biserică.

Distibuie pe: