În prima jumătate a secolului al XIX-lea, afirmarea naţiunii române, lupta sa pentru emancipare şi constituirea statului naţional a fost strâns legată de contextul sud-est european şi de implicaţiile „problemei orientale” asupra Europei. Evoluţia „problemei româneşti” verifică aprecierea lui Talleyrand – „centrul de gravitaţie al lumii este Dunărea, la frontierele Europei” – făcută la începutul secolului. Aceasta se individualiza treptat în cadrul mai larg al „problemei orientale”, fiind propulsată de evenimentele din 1821.

După această dată, puterile europene ale căror interese politice şi strategice se interferau la gurile Dunării, erau nevoite să ţină seama de existenţa unei „probleme româneşti”, atunci când făceau planuri de constituire a unui stat tampon în zonă. O garanţie colectivă sui generis a puterilor europene s-a instituit asupra Principatelor Române după Tratatul de la Adrianopol (1829), dar s-a impus de jure în 1856 prin Tratatul de la Paris.

Unirea Principatelor

Regimul politic hibrid întemeiat pe suzeranitatea otomană şi protectoratul rus, instaurat în principate după 1829, accentuase imixtiunea rusă, care stânjenea atât proiectele reformatoare ale domnilor regulamentari cât şi planurile revoluţionarilor munteni şi moldoveni. Impunerea „articolului adiţional” la Regulamentul Organic (1835, 1838) şi atitudinea Rusiei în 1848 au dus la reconsiderarea poziţiei „partidei naţionale”.

Aceasta vedea în ţar pe adversarul principal al aspiraţiilor româneşti, în vreme ce un compromis cu sultanul era mai plauzibil. Imperiul Habsburgic, care stăpânea importante teritorii româneşti şi supravieţuise revoluţiei graţie sprijinului acordat de Rusia, constituia de asemenea un obstacol în calea aspiraţiilor româneşti. După revoluţie, emigranţii români refugiaţi în Occident atrăgeau, prin atitudinea lor, simpatia opiniei publice europene şi accentuau orientarea atenţiei cabinetelor europene spre gurile Dunării.

Războiul Crimeii (1853-1856), propunerea ministrului de externe francez, contele Walewski, la Congresul de la Paris (1856) de constituire a unui stat tampon prin unirea Principatelor Române care. aşezat sub garanţia colectivă, ar fi constituit un obstacol în calea politicii orientale a Rusiei, punea în evidenţă ponderea „problemei româneşti” în stabilirea relaţiilor pe continent. Românii au beneficiat de sprijinul împăratului Franţei. Napoleon al III-lea.

O adevărată „furtună diplomatică şi politică” stârnită la Paris de acest proiect evidenţia îngrijorarea celor şapte mari puteri faţă de consecinţele pe care întemeierea noului stat l-ar fi avut asupra hărţii Europei şi echilibrului continental. Interesele lor divergente în această chestiune nuanţează conflictele epocii. În cercurile diplomaţiei de la Constantinopol se conturaseră şi reacţiile altor state faţă de unirea Principatelor române (Belgia, Statele Unite, Grecia, Suedia, Olanda, Danemarca şi Regatul Neapole). Poarta vedea în realizarea acestui proiect începutul dezmembrării Imperiului, întemeindu-se pe convingerea că mişcarea de emancipare din principate avea legături secrete cu mişcările de eliberare din Balcani (Serbia şi zona bulgărească). De aceea a avut o atitudine potrivnică unirii.

Austria considera unirea Principatelor drept un avertisment teribil, temându-se de consecinţele sale asupra Transilvaniei şi Bucovinei. Franţa, prin sprijinirea acestui proiect urmărea sporirea influenţei în sud – estul Europei. Rusia era interesată de distrugerea alianţei anglo-franceze care îi provocase înfrângerea în războiul Crimeii şi de aceea a sprijinit unirea, în vreme ce Prusia şi Sardinia doreau un precedent diplomatic care să vină în sprijinul unificării Germaniei respectiv Italiei, proces obstrucţionat de Imperiul Habsburgic. Tratatul adoptat la Congresul de la Paris instituia garanţia colectivă a marilor puteri asupra Principatelor Române dar, ca urmare a opoziţiei Turciei şi Austriei, decizia cu privire la unire a fost amânată. S-a hotărât consultarea populaţiei din cele două Principate, prin Adunările ad-hoc, cu privire la viitoarea lor organizare.

Falsificarea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei a provocat reacţia marilor puteri. Între Anglia şi Franţa a avut loc un compromis. Anglia accepta organizarea de noi alegeri în schimb Franţa era de acord cu o unire formală. Deşi i-au consultat pe români în legătură cu reorganizarea Principatelor, puterile garante întrunite la Paris în 1858 au ignorat cele mai importante solicitări ale acestora: unirea într-un stat naţional cu numele de România şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin. Se urmărea, prin prevederile Convenţiei de la Paris (1858), realizarea unei confederaţii cu numele Principatele Unite ale Moldovei şi Tării Româneşti.

Cu câteva luni înainte de desemnarea domnitorilor, în cercurile unioniste de la Iaşi şi Bucureşti circula ideea alegerii aceluiaşi domnitor în ambele Principate. La 5 ianuarie 1859 a fost ales Alexandru Ioan Cuza în Moldova. Profitându-se de unele neclarităţi din textul Convenţiei de la Paris românii l-au desemnat domn al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859. Eforturile diplomatice româneşti pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Paris (1859) şi acceptul pentru unificarea deplină în cadrul Conferinţei ambasadorilor de la Constantinopol (1861) şi-au făcut drum printre interesele divergente ale marilor puteri.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a fost marcată de iniţiative pentru realizarea independenţei de facto: suspendarea jurisdicţiei consulare, înfiinţarea agenţiilor diplomatice şi a Ministerului de externe, modernizarea armatei naţionale, impunerea dreptului ţării de a-şi modifica legile, emiterea de distincţii şi decoraţii, încercarea de a bate moneda naţională peste capul Imperiului Otoman, devenit „omul bolnav al Europei”. Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia, a sprijinit lupta de eliberare a bulgarilor şi polonezilor, dar a condiţionat sprijinul acordat emigraţiei maghiare de soluţionarea revendicărilor românilor din Transilvania.

Echilibrul continental stabilit în urma Războiului Crimeii a fost radical modificat prin înfrângerea Austriei de către Prusia în 1866, constituirea Monarhiei dualiste (1867), unificarea Germaniei şi Italiei, scăderea influenţei politice a Franţei în urma înfrângerii acesteia în războiul din 1870-1871. Noul raport de forţe a influenţat lupta românilor pentru consolidarea unirii şi dobândirea independenţei.

Prinţul Carol, instalat după îndepărtarea lui Cuza (1866), a continuat linia politică externă iniţiată de fostul domnitor, beneficiind de sprijinul Franţei şi al Prusiei: în 1868 a fost încheiat un tratat de colaborare cu Serbia; în 1866 şi 1869 au fost consultaţi emisarii guvernului grec în vederea unei acţiuni comune antiotomane; s-a menţinut sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari. Balcanii se conturau ca o zonă de importanţă prioritară a diplomaţiei româneşti.

Cucerirea independenţei

Cucerirea independenţei presupunea înlăturarea legăturilor anacronice cu Poarta dar şi a regimului de garanţie colectivă instituit de marile puteri în 1856. Aceasta impunea acţiuni ferme, de mare supleţe, răbdare şi abilitate pentru că avea implicaţii asupra politicii europene. Aducerea pe tronul României a unui principe dintr-o dinastie europeană a afectat relaţiile dintre marile puteri în sud-estul Europei, prefigurând o redistribuire a raportului de forţe în zonă. Carol I punea deschis în 1873, în Consiliul de Miniştri, problema dobândirii independenţei şi vorbea despre „ora însemnată” de providenţă pentru dezrobirea Orientului şi creştinătăţii.

După înfrângerea în războiul Crimeii, Rusia nu mai constituia principalul pericol pentru „cauza românească”, în schimb creştea animozitatea faţă de Habsburgi o dată cu încheierea dualismului austro-ungar, în anul 1867. Rusia părea, în deceniul opt al secolului al XIX-lea, singura interesată să susţină dezmembrarea Imperiului Otoman. Aceasta justifica, în condiţiile redeschiderii crizei orientale (1875), opţiunea liberalilor pentru o alianţă cu Ţarul.

Conservatorii considerau însă că pericolul expansiunii ruse era iminent şi optau pentru relaţii bune cu Austro-Ungaria şi pentru neutralitate în cazul unui război ruso-turc. Demersurile din 1876 în vederea obţinerii independenţei pe cale diplomatică eşuau. Atitudinea puterilor garante faţă de eventualitatea pătrunderii armatei ruse în România, nu lăsa guvernului român altă posibilitate decât înţelegerea cu Rusia, consfinţită prin Convenţia de la 4 aprilie 1877. Proclamarea independenţei la 9 mai stârnea reacţii diverse în cercurile politice occidentale. Carol I îşi asuma responsabilitatea participării la războiul din Balcani în absenta unui tratat cu Rusia, convins că sângele românesc vărsat va face imposibil de contestat dreptul ţării la independenţă.

Victoriile româneşti de la Plevna şi Rahova, sacrificiile de la Smârdan, Belogradcik şi Vidin nu puteau fi total ignorate de marile puteri. Dar Rusia şi Austro-Ungaria se înţeleseseră, cu acordul tacit al celorlalte puteri garante, asupra revenirii stăpânirii ruse la gurile Dunării, de aceea au acceptat reocuparea sudului Basarabiei. Încercarea Rusiei de a încheia rapid pacea cu Imperiul Otoman, excluzând România de la tratative şi evitând amestecul celorlalte mari puteri eşua. Austro-Ungaria nu accepta încălcarea, prin Tratatul de la San Stefano, a Convenţiei de la Budapesta, care îi garantase, din partea Rusiei, Bosnia şi Herţegovina în schimbul revenirii sale la gurile Dunării. Totodată, puterile occidentale nu acceptau proiectul „Bulgariei Mari” şi nici accesul Rusiei la Marea Mediterană.

În condiţiile convocării Congresului de la Berlin, diplomaţii români au crezut că pot revendica dreptul ţării la integritate teritorială şi independenţă. Marile puteri au considerat însă că pot face Rusiei concesii în privinţa sudului Basarabiei, pentru a-şi apăra celelalte interese. După încercarea Rusiei de a ocupa militar teritoriul României, decizia Congresului de la Berlin de a-i acorda acesteia o independenţă condiţionată, însemna chiar mai puţin decât ceea ce Rusia îi oferise la San Stefano.

Tratatul de la Berlin (1878) era o încălcare a suveranităţii naţionale a României prin exprimarea pretenţiei de modificare a articolului 7 din Constituţia ţării cu privire la cetăţenie. De asemenea României i se impunea cedarea sudului Basarabiei către Rusia. În schimb, Bosnia şi Herţegovina erau date spre administrare Austro-Ungariei, teritoriul Bulgariei era limitat la spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani, iar insula Cipru anexată de Anglia.

Distibuie pe: