Noua Românie, cea de după unire, se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914. De la 137.000 kmp cât avusese înainte de primul război mondial, România a ajuns la 295.049 kmp adică printre ţările mijlocii ale Europei, iar populaţia a trecut de la 7,2 milioane locuitori înainte de 1918 la 16,3 milioane.

Economia

Agricultura a rămas şi după 1918 baza economiei ţării. Prin reforma agrară din 1921 circa 1,4 milioane de ţărani au primit aproape 6 milioane ha de pământ. România ajunge astfel o ţară de mici proprietari (proprietăţile până la 5 ha reprezentau 82% din totalul suprafeţei agricole). Dar reforma nu a dus la sporirea producţiei: fragmentarea excesivă a proprietăţii agricole s-a dovedit o piedică în calea modernizării agriculturii. Producţia agricolă începe să crească abia după criza din anii 1929-1933, datorită interesului Germaniei pentru produsele agricole româneşti.

Industria a fost grav afectată de război: în 1919 ea a realizat doar 25% din producţia anului 1913. Progresul ei a fost însă continuu, astfel încât, impulsionată de liberali, producţia a cunoscut o puternică dezvoltare, atingând cota maximă în 1938. Industria românească producea avioane, locomotive, vagoane, autobuze etc.

Acum s-au pus bazele industriei electrotehnice, care producea aparate de radio, motoare electrice, becuri, şi ale industriei chimice care producea cauciuc sintetic, cosmetice etc. şi rafina 95% din ţiţeiul produs în ţară, ceea ce asigura independenţa energetică a României. Producţia de petrol a crescut şi ea spectaculos, ocupând în această perioadă locul I în Europa. Criza economică din anii 1929-1933 a întrerupt însă temporar dezvoltarea promiţătoare a industriei.

Comerţul românesc a fost dominat iniţial de Franţa şi Anglia, dar după 1933 principalul partener comercial devine Germania. Transporturile s-au modernizat prin extinderea reţelei de căi ferate şi şosele, iar telecomunicaţiile au cunoscut o perioadă de avânt prin inaugurarea telefoniei şi radiofoniei. Din punct de vedere financiar însă, România a contractat mari împrumuturi externe care au condus în final la instaurarea unui control străin asupra finanţelor ţării (aşa-numitul Plan de la Geneva, semnat în 1933 dar denunţat în 1934).

Societatea

După 1918 societatea românească ajunge să se confrunte cu o problemă socială nouă, cea a minorităţilor. Conform recensământului din 1930, la o populaţie totală de 18 milioane de locuitori, 71,9% erau români şi 28,1% minorităţi – 7,2% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei etc. Din punct de vedere social, absorbirea noilor provincii nu a modificat în mod substanţial structura populaţiei. În 1930 populaţia rurală reprezenta 78,9% iar cea urbană 20,1% din totalul populaţiei.

Burghezia joacă principalul rol în plan economic şi politic. Ea este deţinătoarea industriei şi a băncilor şi alcătuieşte majoritatea clasei politice româneşti, în condiţiile în care moşierii şi-au pierdut puterea economică datorită reformei agrare, şi pe cea politică datorită introducerii votului universal. Ţărănimea rămâne principala forţă de muncă şi cunoaşte acum un accentuat proces de stratificare. Satul românesc devine o comunitate tot mai dinamică şi mai integrată în viaţa economică şi chiar politică a României.

Muncitorimea este o categorie socială aflată în creştere numerică; ea începe să se afirme din punct de vedere politic. Istoria socială interbelică este marcată de o serie de conflicte de muncă aşa cum România nu mai cunoscuse până atunci: greva tipografilor bucureşteni din 1918, greva generală din 1920, cea a minerilor de la Lupeni din 1929 (soldată cu 22 morţi) sau grevele ceferiştilor şi petroliştilor din anii crizei economice.

Intelectualitatea se racordează la curentele europene şi la căutările din domeniul artelor şi al ştiinţelor ce definesc profilul epocii; creaţia culturală interbelică reprezintă o a doua perioadă clasică după efervescenţa anilor 1878-1918. O parte însemnată a intelectualilor este însă atrasă de orientările politice extremiste, îndeosebi de dreapta.

Liberalism şi ţărănism

După primul război mondial, în societatea românească s-a desfăşurat o vie polemică privind evoluţia economiei naţionale între curentul liberal, care punea accentul pe dezvoltarea industriei, şi cel ţărănist, care aprecia că România trebuie să pună accentul pe dezvoltarea agriculturii. Doctrina economică liberală avea drept deviză „prin noi înşine”, deoarece acorda întâietate capitalului românesc; doctrina economică ţărănistă era numită „politica porţilor deschise” deoarece încuraja pătrunderea capitalului străin în economia ţării. (în imagine, Uzinele Malaxa.)

Integrarea provinciilor româneşti şi statutul minorităţilor

Începând cu anul 1918, în România Mare, unitatea etnică ce caracterizase societatea Vechiului Regat a fost înlocuită cu o situaţie nouă în care alături de români, ce reprezentau majoritatea – 71,9% -, coexistă acum şi un procent însemnat de minorităţi – 28,1%. Integrarea în noul stat a provinciilor dobândite nu s-a făcut fără probleme: reforma agrară, ca şi unificarea administrativă şi a învăţământului au trezit protestele minorităţilor (cu deosebire ale celei maghiare), nemulţumite în special de introducerea limbii române ca limbă oficială în administraţie şi ca limbă obligatorie în şcoli. Cu toate acestea, minorităţile din România au avut în perioada interbelică partide etnice, de obicei aliate ale partidului aflat la guvernare. De asemenea, au avut drepturi egale cu ale românilor, beneficiind de şcoli proprii, presă şi biserici proprii.

Începând cu criza economică din anii 1929-1933, problemele economice şi sociale tot mai grave cu care se confrunta ţara au dus la apariţia în prim-planul vieţii politice a multor tendinţe şi partide naţionalist-şovine care au speculat nemulţumirile populaţiei, atrăgându-şi voturi cu discursuri şi manifestări xenofobe şi antisemite, cărora guvernele le-au făcut din ce în ce mai greu faţă.

Distibuie pe: