Rondelul este o poezie cu formă fixă, care începe cu un refren (de unul, două sau opt versuri), reluat parţial sau integral la mijloc şi la sfârşit, având numai două rime. Numele de rondel vine de la adjectivul „rond” = „rotund”, deoarece are drept caracteristică reluarea unui vers (sau a mai multor versuri) sub formă de refren, pe parcursul întregii poezii.

Rondelul a fost „en vogue” în secolul al XV-lea în Franţa, prin poeţii Villon, Clement Marot şi denumea – la origine – un cântec şi un dans, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea rondelul devine o poezie de virtuozitate la parnasieni. Macedonski preia modelul rondelurilor de la poeţii francezi Maurice Rollinat şi Theodor de Banville.

Rondelurile macedonskiene au fost scrise între anii 1916-1920 şi aparţin creaţiei de maturitate a poetului, care le-a publicat în volumul intitulat Poema rondelurilor abia în 1927. Volumul cuprinde cinci cicluri, fiecare având titluri semnificative: Rondeluri pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan.

Teoretician al simbolismului românesc, Alexandru Macedonski este preocupat de muzicalitatea versurilor, de efectele sonore ale cuvintelor, armonizând unitar temele majore ale liricii macedonskiene, între care tema damnării, deziluziile, starea depresivă ori starea de extaz sunt semnificative în lirica sa.

Prozodia poeziei Rondelul rozelor de august respectă trăsăturile specifice rondelului: din cele 13 versuri, primele două se constituie în refren pentru strofa a doua, fiind poziţionate în finalul acesteia, iar primul vers este şi ultimul al poeziei. Rima este încrucişată, fiind numai două rime („-u(â)nt” şi „-ele”).

„Mai sunt încă roze – mai sunt, / Şi tot parfumate şi ele / Aşa cum au fost şi acele / Când ceru-l credeam pe pământ. // Pe-atunci eram falnic avânt… / Priveam, dintre oameni, spre stele; / – Mai sunt încă roze – mai sunt, / Şi tot parfumate şi ele. // Zadarnic al vieţei cuvânt. / A stins bucuriile mele, / Mereu când zâmbesc, uit şi cânt, / În ciuda cercărilor grele, / Mai sunt încă roze, – mai sunt.”

Tema

Tema poeziei o constituie soarta nefericită a artistului de geniu, a creatorului aflat în conflict ideatic cu lumea înconjurătoare, o lume superficială şi meschină, care nu poate şi nici nu vrea să-i înţeleagă superioritatea spirituală şi aspiraţia spre ideal.

Strofa întâi

Începutul poeziei creează, într-un ton constatativ, o imagine concentrată şi accentuată a simţurilor umane, văzul şi olfactivul: „Mai sunt încă roze, / (…) Şi tot parfumate …” în care verbul „a fi”, aflat la prezent şi exprimând „existenţa”, alături de conjuncţia „şi”, sugerează esenţa stării de calm şi linişte interioară, de optimism şi încredere, de uitare de sine prin extazul vizual şi olfactiv.

Alexandru Macedonski

Cuvântul-cheie este aici „cerul” care semnifică optimismul poetului, înălţarea spirituală spre un ideal neîmplinit, exprimat prin verbul „credeam”, aflat la imperfect (acţiune neterminată). Aşadar, poetul îşi exprimă starea de visare, de aspiraţie către un ideal iluzoriu, în care crezuse cândva, într-un timp trecut nedefinit, un timp al tinereţii pline de speranţă şi încredere în prezentul care-l dezamăgeşte.

Strofa a doua

Strofa a doua sugerează timpul visării, tinereţea entuziastă, încrezătoare şi optimistă a poetului („Pe-atunci eram falnic avânt…”), care aspira către idealuri superioare, din chiar mijlocul muritorilor de rând („Priveam, dintre oameni, spre stele”), al lumii care nu părea ostilă , dar în care nu mai „crede”. Poetul se consideră un geniu damnat la nefericire, prin setea de ideal, pe care societatea superficială şi mechină este incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte.

Adrian Marino considera că atitudinea lui Macedonski este aceea a unui orgolios, mai ales că acest rondel are profunde accente autobiografice: „pentru poet, contemplativitatea reprezintă în bună măsură posibilitatea singularizării orgolioase, a unei autoadmiraţii pentru marile sale aripi”. Ultimele două versuri, care constituie şi refrenul rondelului, accentuează tenacitatea şi voinţa fermă a poetului de a rămâne în lumea idealurilor superioare, într-o „Meka cerească”, inaccesibilă muritorilor de rând.

Ultima strofă

Ultima strofa începe printr-un cuvânt ce sugerează nefericirea omului de geniu „zadarnic” pus în antiteză cu „mereu” din versul al treilea, ce semnifică permanentizarea acesteia, prin verbele la prezent „zâmbesc” şi „uit”. Opoziţia semantică „zadarnic/mereu” conduce la ideea că poetul se identifică cu soarta omului de geniu, care însă la Macedonski nu este o retragere din lumea meschină în lumea superioară a idealului absolut, ci dimpotrivă, poetul are o atitudine protestatară, sfidătoare faţă de societatea incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile.

La Macedonski orgoliul este un mod de existenţă, ca formă a spiritualităţii superioare, eul liric regăsindu-se în actul creaţiei ca eliberare supremă, de destindere a propriilor stări sufleteşti, ignorând apăsarea covârşitoare a „vieţii: „Mereu când zâmbesc, uit şi cânt, / În ciuda cercărilor grele”. Cu toate vicisitudinile vieţii, poetul consideră că esenţa existenţei este actul creaţiei, exprimat aici prin „cânt” şi prin reluarea primului vers al poeziei „Mai sunt încă roze,- mai sunt”, care sugerează încrâncenarea geniului de a intra în nemurire prin poezie.

Alexandru Macedonski însuşi mărturisea crezul său privind statutul omului de geniu, al creatorului de excepţie, al artistului pentru care poezia este mai presus decât nimicnicia lumii: „Poetul cel mare e numai cel care poate să uite timpul şi locul, ticăloşia dimprejurul său, zbuciumările şi suferinţele sale trupeşti, cu alte cuvinte, pe sine”.

Procedee artistice

Poezia Rondelul rozelor de august este o poezie cu formă fixă, care respectă tehnica prozodică a acesteia. Primele două versuri, „Mai sunt încă roze – mai sunt,/ Şi tot parfumate şi ele” se constituie în refrenul care se reia în mijlocul poeziei, apoi primul vers încheie simetric demersul liric. Rima are doar două forme: „sunt/-ânt” şi „-ele/-ele”.

Poezia are evidente elemente simboliste, prin care Macedonski exprimă stări sufleteşti, apelând la toate simţurile omului, pentru a putea fi receptat în profunzime eul poetic. Astfel, Macedonski foloseşte simbolul „roze” pentru a sugera creaţia artistică superioară, olfactivul pentru a simboliza profunzimea aspiraţiei către perfecţiune, iar muzicalitatea versurilor, care au accente cantabile, duc la ideea susţinută de poet că poezia este „însăşi inima omului”, aşadar actul creaţiei trebuie perceput ca muzică şi imagine, „aceste două eterne şi principale sorginţi ale ideii”.

Distibuie pe: