Sân’ Toaderu, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Sân’ Toaderu, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Paştile căzură în anul acela târziu în primăvară. La Sân’ Toader, sâmbăta din întâia săptămână a peştelui mare, Ilarie isprăvise de semănat ovăzul şi orzul. Luncile, costişele erau înverzite de mult şi câte-un viţeluş putea paşte. Oile, cu miei mărişori după ele, porneau în toată dimineaţa la câmp. Mă trezeam în behăitul lor gros, bolborosit, şi în zbieratul fraged al mieilor. Mi-aduceam aminte de primăverile când eu duceam oile la păscut şi uneori mi se năzărea să văd vreun miel de care-mi plăcea mai mult pe vremea aceea şi pe oacăra cu clopot, care mergea totdeauna în fruntea turmii, iute şi neastâmpărată, ca o capră.

Când nu mai auzeam clopotul de la oile pe care le ducea acum la pădure un nepot al lui Ilarie, mă deşteptam de tot şi mă sculam.

Dar în dimineaţa aceea de Sân’ Toader nu mă grăbii. Era călduţ şi bine în aşternut, iar în cameră destul de rece, cum de vreo două săptămâni nu mai făceam foc. Mă învăluia şi cântecul clopotelor de la biserica din deal, ce se revărsa în valuri domoale peste sat şi pătrundea prin fereşti.

– Nu-i veni şi dumneata azi la biserică, bădiţă Vasilie? Rudenia mea intrase pe nesimţite în odaie şi tresării la întrebarea lui.

– Da’ cum? E duminică azi? El credea că-i sâmbătă.

– Sâmbătă este, bădiţul meu, sâmbăta morţilor. E Sân’ Toaderu’ azi. Ducem şi noi o liturghie de prescuri, parastas şi pom pentru răposaţii noştri.

– Sân’ Toaderu’ e azi?

– Cade totdeauna în sâmbăta întâie din post. Ducem şi nişte blide cu grâu fiert.

Când a pomenit de grâu fiert, mi-am adus deodată aminte ce este Sân Toaderu’. Am simţit în cerul gurii şi gustul grâului fiert.

– Vin, cum de nu, Ilarie; uite, numaidecât mă spăl şi mă îmbrac!

El era îmbrăcat gata cu haine de duminică.

– Vine şi ficiorul, şi nora, şi nepoţii care sunt acasă.

– Păi, vezi bine, toată casa, zisei aducându-mi aminte că şi în vremea copilăriei tot aşa era.

Când am ieşit eu din cameră, mă aşteptau, îmbrăcaţi toţi de sărbătoare. Ioniţă, feciorul lui Ilarie, era cu desagii cei curaţi, vărgaţi cu negru, pe care nu-i foloseau decât să ducă prinoase la biserică. Ducea în desagi nu un parastas, ci două, colăcei, mere, prune uscate şi nuci; nevastă-sa ducea într-un coş blide cu grâu fiert, iar cei doi nepoţi mai mărişori purtau câte o creangă de măr cu braţe stufoase. Mă mirai că duc doi „pomi”.

Distibuie pe: