Solia de la miazăzi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Solia de la miazăzi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Ţara noastră”, nr. 13-14 din 24 aprilie 1927, cu titlul Solia de la miazăzi.

A apărut pentru prima oară în volum în Primăvara în1928, cu titlul Solia de miază-zi.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Peste noapte, cerul s-a înnorat, s-a acoperit cu un văl des, cenuşiu, gros, uniform, din zări în zări. Vântul ce bătuse de două zile, aspru, pişcător, rupând în răstimpuri nourii ce călătoreau greoi în înălţimi, lăsând să lumineze soarele cu dinţi, se potolise.

Când, la crăpatul zorilor, Ioniţă ieşi încet pe uşa tinzii, să dea de mâncare boilor din grajd, simţi aer nou, plin de umezeală, de miros de ploaie. Zăpada nu mai scârţâia subt opinci şi Ioniţă, răsturnându-şi capul pe spate, văzu văzduhul întunecat, încremenit deasupra. Respira din adânc aerul domol, plin de mireasma nouă şi zâmbea în neştire. O bucurie, de care nu-şi dădea încă sama, i se grămădea în suflet.

Somnoros încă, simţindu-şi mădularele muiate, ca într-o apă călduţă, căscând, se strecură încet în grădina şurii, deschise uşa de la iesle şi, de la locul ştiut, luă cu furca fânul înmiresmat şi umplu ieslea boilor.

Şi fânul mirosea altfel în dimineaţa asta. Mireasma tare, de floare uscată, cum o cunoştea din zilele de ger, se topise parcă într-o dulceaţă moale, grea.

Vorbi prieteneşte cu boii, făcu mestecături proaspete din paie şi fân şi, mormăind încet, subţirel, un cântec, întră în grajd şi se apucă de ţeselat.

Afară lumina începu să răzbească – o dimineaţă înceată, posomorâtă. Trâmbiţatul cocoşilor răsuna prelung. Din ocol, behăitul oilor cu miei avea un timbru nou, mai moale, mai cald.

Ioniţă ţesela şi cânta încet, băgând de samă că boii răscolesc mereu fânul şi aleg mereu, mestecând c-un fel de silă. El se apropie de câteva ori de iesle, cercetă nutreţul şi văzu că nu era mai rău decât într-alte zile: aceleaşi mestecături.

După ce isprăvi, trecu în grădina şurii, luă din claie câteva furci de fân şi-l duse în grădină, risipindu-l pe zăpadă în pâlcuri dese. Zăpada se înmuiase peste noapte, se subţiase, iar pe-alocuri părea pătată de-o funingine uşoară.

Slobozi oile din ocol şi le văzu cu mirare cum aleargă de la un pâlc de fân la altul, cum răscolesc repede cu botul, aleg ceva şi trec la altul, cum, pline de un neastâmpăr nou, ridică în vânt capul şi behăiesc mereu şi cum se risipesc necurmat prin grădină. Le aduna, dar iar se risipeau şi, abia întru târziu, se hotărâră să mănânce, bolborosind în fân, călcându-l cu picioarele.

Ioniţă, după ce-şi isprăvi lucrul pe-afară, întră c-un braţ de lemne în casă. Bănuia el adevărul, dar tot nu se simţi liniştit, până ce nu-i spuse şi mamei sale.

– Miroasă a primăvară, Ioniţă, asta e! răspunse c-un glas de alintare mama. Să n-ai nicio grijă! Nici boii, nici oile n-au nimic. Dar de-acum simţesc colţul ierbii sub zăpadă. De-acum a venit vremea otăvii.

– Să le dau de azi?

– Oilor să le presari câteva fire. Celor cu miei le dai de mult, dar acum aşteaptă şi celelalte. Pentru boi, ştii ce ţi-am spus: să aibă deoparte porţia lor, pentru vremea plugului.

Distibuie pe: