Stana, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Stana, de Ion Agârbiceanu, este o nuvelă a cărei primă ediţie a fost publicată sub titlul Piciorul de lemn,într-un serial de 13 episoade, în revista „Cosânzeana”,după cum urmează: nr. 2 din 25 ianuarie 1922, nr. 3 din 10 februarie 1922, nr. 4 din 25 februarie 1922, nr. 5 din 10 martie 1922, nr. 6 din 25 martie 1922, nr. 7 din 15 aprilie 1922, nr. 8 din 30 aprilie 1922, nr. 9-10 din 30 mai 1922, nr. 11 din 15 iunie 1922, nr. 12 din 30 iunie 1922, nr. 14 din 31 iulie 1922, nr. 15 din 15 august 1922, nr. 16 din 1 septembrie 1922.

Se publică în volum, în 1929, sub titlul Stana,roman, la Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1939.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1968, volum care cuprinde „povestiri şi nuvele”. Dincolo de dificultatea încadrării unor texte în categoria schiţe, povestiri sau nuvele,este clar că la catalogarea Stanei drept „roman” au contribuit şi raţiunile comerciale (în perioada interbelică, romanul era specia literară cea mai populară, deci şi cea mai vandabilă).

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Nu-i slobozi, Ionică, lasă-i să mai aştepte puţin! Zbiară ei, că-s mişei, dar nu li-e foame. Ştii cât au mâncat azi? Două şorţuri pline. Mai bine vino şi îmbucă tu ceva! Azi ai avut puţină merinde.

– Ba am avut destul, bunico, şi nu mi-e foame! răspunse băiatul ca de patrusprezece ani, care stătea răzimat de închizătoarea viţeilor, o şubredă întruchipare de scânduri, sub şopru. Cu mâna întinsă peste pălănuţul de scândură veche, înnegrită, pe alocuri putredă, Ionică tot încerca să scarpine, pe bărbie, viţeluşii bălani, de-aceeaşi mărime. Dar abia îi atingea cu mâna şi ei zburdau din nou, neastâmpăraţi, prin închizătoare, încercând mereu să scape la vacile care-i aşteptau în curte, aproape, cu ugerele pline, ridicând, din vreme în vreme, capetele spre şopru şi mugind prelung. Viţeluşii se opreau o clipă din zburdarea lor, întindeau grumajii ridicându-şi botul umed în vânt şi răspundeau mugind scurt. Apoi zbaterea începea din nou, dând mereu năvală pe unde ştiau că e ieşirea.

– Vino mai repede, bunico, o să strice ţarcul!

– Doar nu-s tătari! Doar nu-s păgâni! strigă bunica, de la foc, luând deodată şuştarul de lemn şi apropiindu-se de cele două vaci, care stăteau, în însărarea ce se cobora, albe, puternice şi liniştite, rumegând încet, tacticos.

– Bine le-ai săturat azi, Ionică! zise bătrâna încercând să spele ugerul unei vaci. Pe unde mi le-ai purtat?

Hm! răspunse băiatul c-o adiere de zâmbet. Este iarbă destulă.

El deschise cu grijă uşa de la închizătoare, un viţel zvâcni şi, din câteva salturi, ajunse la mamă-sa, care nu mai avu vreme să-şi sfârşească mugetul gutural, cu gura închisă; îşi întoarse, într-o zmâncitură, capul spre viţel, ca spre atac: acesta o şi izbise cumplit, în pântece, cu capul. Ionică apăsă, cu toată puterea şi greutatea trupului, pe uşa ţarcului, să-l oprească pe-al doilea viţel. De trei luni, asta era slujba lui de fiecare sară şi, cu un fel de ciudă, dar şi de mângâiere, vedea că, din zi în zi, opreşte pe al doilea tot mai greu. „Cresc prăpădiţii şi se întăresc!” Erau amândoi bouleni şi cu greu îi puteai deosebi pe unul de celalalt.

Cu şuştarul, la muls, venea uneori mamă-sa, dar cum ea lipsea de multe ori de-acasă sara, mulgea de obicei bunica.

Şi lui Ionică îi mai plăcea când mulgea mamă-sa: lăsa mai mult lapte la viţeluşi; bătrâna nu era deloc darnică cu cei doi mişei bălani, mai ales de când începuseră să mănânce iarbă.

Dar mamă-sa, Stana, lipsea de multe ori sările de acasă. Iată, chiar în sara asta de duminică, de pe la sfârşitul lui mai, vacile sunt de mult mulse, viţeii sunt închişi şi cina e de mult gata şi Stana încă nu s-a întors de prin sat.

Distibuie pe: