Apartenenţa operei la genul epic, specia literară legendă populară

Scriitorii patrioţi şi-au manifestat preţuirea pentru neamul românesc, culegând şi publicând nestemate ale creaţiei noastre populare. Unul dintre aceştia este Alecu Russo, care, în toamna anului 1842, cu prilejul unei excursii pe valea Bicazului, aude legenda Stânca corbului, pe care o notează şi o publică. Legenda este o naraţiune populară, în proză sau în versuri, în care se dă o explicaţie imaginară unui fapt real.

Creaţia populară Stânca corbului este o legendă istorică deoarece acţiunea povestită se petrece în trecutul îndepărtat, pe vremea năvălirii tătarilor, dar şi toponimică, întrucât explică numele stâncii. Modalitatea introducerii în subiectul legendei este deosebită. O stâncă „dreaptă ca un zid” determină, la cererea excursioniştilor, din care făcea parte şi naratorul, pe un călăuz muntean, care conducea grupul, să „spună” legenda. Această tehnică narativă se numeşte povestire în povestire sau povestire în ramă. Fiind o specie literară care aparţine genului epic, în legendă se povesteşte o întâmplare la care iau parte personaje.

Subiectul legendei

Demult, un străin a venit de la dealul Corbului să se aşeze la Bicaz, unde şi-a făcut o casă. Pribeagul avea o fată, pe care bistriţenii au numit-o Corbiţa, după numele dealului unde se născuse. Era o copilă frumoasă şi ageră, pe care au plăcut-o foarte mulţi tineri, însă numai unul, cu o înfăţişare de Făt-Frumos, a putut-o cuceri. Într-o zi, o ceată de tâlhari, ce pătrunseseră până în munţi, ajung în valea Bicazului şi vor să ia fata, ca să o ducă în dar hanului de la Bugeac.

După ce tatăl şi logodnicul ei mor în luptă, apărând-o, fata porneşte în fugă spre munţi, urmărită îndeaproape de năvălitori. Ajunsă în vârful stâncii, se aruncă în prăpastie pentru a nu-şi pierde libertatea şi onoarea. Ceata de plăieşi, care alergaseră să o ajute, ucid tătarii chiar pe muchia stâncii, iar de atunci locul acela se numeşte Piatra Corbului. Legenda a străbătut veacurile, deoarece „se pomeneşte la „noi din neam în neam”, după cum spune „călăuzul” narator, iar timpul de desfăşurare a acţiunii, ca în orice legendă, nu este precizat. Totul s-a petrecut „pe timpul strămoşilor”.

Alecu Russo

Din acele vremuri străbate până la noi chipul Corbiţei, a cărei înfăţişare fascinează: „Ce fată! Ce bujor de copilă! […] era sprintenă ca o căprioară! […] guriţa ei era un fagure de miere; […] ochii ei străluceau ca focurile ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor. Portretul său fizic este imaginea unei frumuseţi de poveste, un ideal de frumuseţe feminină a poporului nostru, pe care creatorul anonim îl realizează cu ajutorul comparaţiilor – „sprintenă ca o căprioară”, ochii ei „străluceau ca. focurile”, iar gingăşia sa este sugerată prin diminutivele „căprioară”, „guriţă”.

Ca în orice creaţie populară epică, frumuseţea fizică a personajului este întregită de frumuseţea morală. Isteaţă fiind, „scapă ca apa printre degetele tătarilor”, iar în drumul său aleargă „pe după copaci, pe după stânci”. Ajunsă în vârful pietrei, în momentul în care putea fi prinsă, dovedeşte spirit de sacrificiu şi se aruncă în gol pentru a-şi păstra demnitatea. Gestul său este semnificativ şi pilduitor. Ea reprezintă omul. din popor, pentru care libertatea şi onoarea constituie suprema valoare. Prin felul în care îşi construieşte personajul, autorul popular îşi exprimă consideraţia pentru ceea ce simbolizează Corbiţa.

În această legendă, modul de expunere dominant este naraţiunea, care se îmbină cu descrierea, utilizată mai mult pentru realizarea portretului fetei. Fiind o creaţie literară populară şi povestită de „un muntean”, se întâlnesc regionalisme: „îşi dură o căsuţă”, „cotun”, „întunerecul”, „childa”, care au şi rolul de a localiza acţiunea. Legenda acestei stânci îmbracă istoria în haina realităţii şi evidenţiază, încă o dată, profilul moral al poporului român.

Distibuie pe: