Strechea, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Strechea, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Pagini literare”, nr. 3 din martie 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Afară dogorea. Soarele vibra, în ape subţiri de oglinzi de argint, înălţându-se mereu pe cer. Seninul albastru se topise în alburiu. Aburii cuptorului ceresc, ca o ceaţă fină, împânziseră întreg cerul. Deasupra împânzirei, ochiul soarelui clipea în străluciri dese, orbitoare.

Găinile, cu penele înfoiate, se scăldau în ţărână, pe sub gard, ridicând nouraşi rari de praf. O linişte apăsătoare, clocită, plutea peste curte, peste sat.

În pridvor, la umbră, năduful era greu. Muşte mari treceau zbârnăind, izbindu-se de pereţi. Celea obicinuite se adunară roi. Se dădeau la om, sălbatice. Nici nu se aşezau bine, şi pişcau.

Eram singur-singurel acasă. Toată lumea, după treburi, la hotar.

Fereştile erau astupate cu năfrămi negre. De dimineaţă, nora lui Ilarie se război cu muscăria, alungându-le pe uşe, pe fereşti. Îi ajută şi fetiţa ei, Mărioara. Deşi grăbite, zăboviră vreo jumătate de ceas, înverşunate asupra lighioanelor acestora ce-s, peste vară, pacostea satelor. Apoi întunecară, pretutindeni, fereştile.

În cele trei odăi, puteai avea acum pace. Şi dacă au mai rămas muşte ascunse cine ştie unde, stau ameţite de izbiturile cu ştergarul, nu mai vedeau să mai zboare. Paralizate, stăteau acăţate şi oarbe, pe lucrurile din casă.

Înlăuntru era răcoare şi mireasmă de calapăr şi busuioc, ce se vedeau la grindă. Dar nu puteam rămânea mereu în întunerec. Stăteam mai mult în pridvor şi în grădină, subt nucul cel bătrân.

De câteva zile, se plângea sluguliţa lui Ilarie, în fiecare seară, că-i strechează vitele. Aleargă cu ceasurile, până le mai poate aduna.

Şedeam în pridvorul umbrit, dar plin de zăpuşeală şi de muşte, şi mă apăram cu un mănunchi de frunze de nuc, când aud un tropot, coborând pe uliţă, dinspre câmp. Şi până a mă gândi bine ce poate fi, deasupra gardului, lângă portiţă, apăru capul lui Bodor, cu coarnele largi, albe până la vârfurile negre. Răsufla adânc, şi se uita cu ochii mari, înlăcrimaţi, în vreme ce tropotea mereu din copite.

Deschisei repede portiţa, şi boul, după ce-şi strecură coarnele, răsucindu-şi capul, intră în curte, făcu un salt greoi, izbind din picioare, pufai pe nări, şi năvăli în grajd.

Într-un târziu, sosi şi sluga cel mic. Cu capul gol, numai în cămaşe şi cioareci de pânză, cu bâta lucie pe umăr.

Distibuie pe: