Tâlharul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Tâlharul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

E pe la mijlocul lui iunie. De-o săptămână s-a întemeiat seninătate adâncă şi cerul s-a înălţat sus de tot, şi-a ridicat parcă marginile şi de pe umerii dealurilor mari dimprejurul satului, pe care se reazimă de obicei.

Văzduhul e limpede ca lacrima. În înălţimi ameţitoare plutesc, în cercuri mari, trei cruciuliţe negre. Uneori abia se mai zăresc. Se alungă? Se joacă? Sorbite de seninătate, ca de-o apă subţire, nu pot coborî mai jos?

În sat, în curtea lui Ilie Rău, cloncăne trei cloşti cu pui de deosebite mărimi. Cei mai tineri sunt numai nişte boţuri de pufuşor auriu şi fug mărunţel pe nişte beţişoare de chibrit. Rândul al doilea de pui e în creşterea penelor, cum sunt mai urâţei, cu aripioarele şi cozile pline de cotoare. Cei mai mari pot şi zbura la un pas, când îi cheamă cloşca pe negândite şi cu grabă mare.

Cei îmbrăcaţi numai în pufuşor piuie mereu şi cloşca păşeşte cu grijă, să nu-i calce. Sunt tot în preajma ei şi când îi cheamă ridică miraţi capul şi se uită în ciocul ei. Dar cei cari au fost mai aproape i-au şi luat din cioc bunătatea.

Rândul al doilea, cărora le cresc acum penele, nu au astâmpăr nicio clipă şi cloşca e silită să alerge după ei, să nu-i lase să se împrăştie prea departe.

Cei în pene nu mai prea iau în seamă ce face cloşca, din zi în zi sunt tot mai neatârnători şi parcă abia aşteaptă să scape din robia părintească. Uneori în apropierea cloştei rămâne numai unul, alteori e singură şi cloncăne rar, rămânând plictisită oarecum.

Dar e destul să cârâie cloştele odată cu cocoşul, şi toţi puii se adună în fugă, fiecare la matca lui. Când s-a auzit cârâitul au şi izbucnit din tindă în curte un băieţaş şi o fetiţă şi, curând după el, un moşneag.

Cocoşul îşi răstoarnă mereu capul într-o parte, se uită în cer şi cârâie; cloştile cu puii s-au ascuns prin grămada de vârfuri uscate din fundul curţii.

– Uite-i, tâlharii! Sunt trei, bată-i Precista! zice moşul răsturnându-şi capul pe spate şi punându-şi pălăria straşina ochilor.

– Unde-s, bunicule?

– Colo sus! Nu vedeţi?

– Nu!

– Nu se vede nimic, întări şi copila.

– Ba se vede, numai nu vă ştiţi voi uita.

Cocoşul încetă să mai cârâie. Cloştile cu puii ieşiră din ascunzişuri. Bătrânul şi cei doi copii se uitau mereu în cer, cu mânile straşină la ochi.

Distibuie pe: