Ţară şi Neam, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ţară şi Neam (Însemnările unei logodnice), de Ion Agârbiceanu, este o nuvelă a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Ţară şi Neam (Însemnările unei logodnice), Bucureşti, 1928. Nu a mai fost niciodată reeditată.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Nu-mi venea să cred că te duci. Ţi-am întins mâna cu uşurinţă şi ţi-am spus copilăreşte: „La revedere!” M-am speriat puţinei de ochii tăi miraţi, adânci şi mari, şi nu pricepeam pentru ce-mi ţii atât de îndelungat mâna mea îngropată într-ale tale, ca pe-o păsărică pe care vreai s-o înăduşi de drag. Am ieşit la portiţă şi fluturam din batista albă, într-un colţ al căreia erau iniţialele numelui meu şi al tău. Şi mă miram pentru ce te opreşti mereu în drum şi cauţi cu atâta stăruinţă înapoi. Câteodată mă străbătea un curent de frig, care părea pornit din privirile tale îndreptate spre mine.

Mă întrebam: pentru ce se desparte azi Puiu atât de greu de mine? Nu se va întoarce diseară?

Ştiam că ai să te întorci, că nu te vei duce decât până la vii, ca de-atâtea ori, şi că diseară îmi vei aduce struguri rumeni, struguri ruginii, de cei cu bobite mărunţele, cari îmi plac atât de mult.

Stăteam nemişcată în portiţă, te petreceam cu ochii şi fluturam batista. Un râs luminos, ca nişte vălurele de argint, îmi tot îneca sufletul: îmi părea bine că te desparţi cu greu de mine, şi îmi era ciudă că nu te grăbeşti să te întorci cât mai în grabă cu strugurii.

– „Ce copil!”, îmi ziceam, „parcă nu m-ar fi văzut de un veac şi parcă n-ar avea să mai mă vadă niciodată, atât se tot opreşte-n drum şi se uită la mine”.

Mă dureau ochii de lumină şi inima mă durea de fericire!

Era atât de albastru sus, încât se osteniseră rândunicile tăind zadarnic linii negre prin el, linii ce erau înghiţite-ntr-o clipă, iar tu erai atât de voinic şi-atât de mândru!

Dar când ai dispărut la cotitură, Puiule, după ce mi-ai trimis un ultim adio, am simţit o spaimă de moarte şi era să cad ca fulgerată! Răzimată de portiţă, avui senzaţia că mor acolo, aşa de pustie rămase deodată şi lumea întreagă, şi inima mea.

M-am lăsat încet pe laviţa albă de lângă portiţă, şi am rămas multă vreme împietrită, fără să mă pot gândi la ceva. Îmi simţeam ochii uscaţi, ca şi când aş fi avut în locul lor două globurele de sticlă. Mi se mişcau rar subt pleoape, înţepând ca două corpuri streine.

Pe trotuarul îngust trecea rar câte-un om, câte-o femeie, cunoscuţi, se vede, căci mă salutau, dar eu nu-i mai cunoşteam. Cu ochii ţintă la cotitura după care ai dispărut, aşteptam să te văd întorcându-te.

Treceau clipe cum ar trece ceasuri şi tu nu te mai arătai! îmi ziceam: via-i departe, trebuie să aştept. Cuvintele cu cari m-ai întâmpinat azi îmi treceau uneori pe la ureche, ca şi când ar fi ţâşnit dintr-o prăpastie adâncă şi rece, treceau ca-ntr-un vâjâit de care mă temeam, şi-mi feream capul, să nu mi-l atingă. Treceau şuierând şi nu se mai întorceau decât târziu, cercând să mă-nspăimânte cu putere nouă.

Nu! Nu pot fi adevărate! Dacă simţurile nu mă înşală şi dacă tu ai vorbit aşa, desigur ai glumit. Ai vrut să mă-nspăimânţi, ai vrut să mă pedepseşti, pentru că mai pe urmă ţi-am scris scrisoarea aceea încurcată, din care n-ai putut pricepe nimic. Aşa-mi ziceam stând pe laviţă şi aşteptând să te iveşti la cotitură, venind din vii, aducându-mi struguri.

Distibuie pe: