Tartoriţele, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Tartoriţele, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 151 din 28 octombrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dumneata le ştii, domnişorule Vasilică! Trei erau, tartoriţile, matca şi două viespi, pe-o formă de uscate, la fel de afumate, cu obrajii lungi, să nu se mai gate, cu ochi mici şi răi, sfredelitori şi nehodiniţi, reci ca nişte mărgele turburi. Nu dumneata, care le vedeai câteodată, dar eu, care dam zilnic ochi cu ele, nu puteam face deschilinire: care-i mama şi cari sunt fetele.

Când au sosit în Dumbrăveni, din care ştie ce meleaguri ale ţării lor, stăteau toate trei aşa de drepte, de înţepenite între şini, înaintea staţiei, de părea că tustrele au înghiţit câte un par. Şi nu şi-au întors capul, nici în stânga, nici în dreapta, până ce nu s-a apropiat de ele şeful gării, Sfredeluşu. Au boscorodit mult în limba lor înaintea hodrobelelor, cu care au venit şi care trebuiau încărcate în căruţe şi duse la poştă. S-au urcat în urmă, oftând, şi cu tot hurducatul căruţii, au înghiţit din nou parii lor.

Aşa, ţapene, le-am văzut şapte ani în şir: n-aveau ochi să ne vadă pe noi şi lumea românească din jurul lor. Şi-au trăit, astfel, într-o pustietate şi într-un îngheţ, care le-a înrăutăţit şi mai tare. S-au uscat şi s-au învechit aşa, că, de multe ori, nu le puteam deosebi de scaunul pe care şedeau.

Îmi părea rău după bietul domnul Biro, poştaşul de mai înainte, cu care puteai schimba o vorba şi puteai bea un păhărel de rachiu. Ungur şi el, dar ungur de cei cu gură mare, cari se laudă că opresc soarele pe cer şi beau până dau cu oala în câine. I-au găsit, la o inspecţie, lipsă la bani şi i-au făcut vânt, să aducă pe zgripţuroaice. Unguroaice, din neamul celor cu sufletul ascuns, cari, din turbată fală, nici nu te socotesc de om şi li se pare că s-ar spurca, dacă ar sta de vorbă cu tine.

Le-am petrecut atunci căruţa până acasă, dar, când am văzut că-mi fac numai semn cu mâna, ca la dobitoc, cu nişte mişcări domneşti din deget, să le descarc boarfele şi să le duc în casă, acolo le-am închinat şi, două săptămâni, n-am mai dat pe la poştă.

Dacă m-am înduplecat a fost numai la rugămintea lui Domn Michel, a notarului, care-mi spunea că folosul satului cere să fiu la poştă. Au învăţat ele, cu vremea, câteva vorbe pe româneşte, dar, cât de împungaci le spuneau şi cum să răsteau la oamenii cari aveau treburi la poştă!

Dumnezeu să le ştie! Câteodată, când mă gândeam, îmi părea că-i cu neputinţă să se fi adunat atâta răutate în ele, numai pentru că picaseră într-un ţinut, în care nici urmă nu era din neamul lor. A ce ai cu oamenii de alt neam, dar nu se mănâncă om pe om, decât în bătaie. Iar ele, tartoriţele, aveau mereu priviri de ucigaşi în ochii lor sfredelitori, îmi ziceam: Cine ştie ce nenorocire ascund în suflet! Poate vor fi doamne mari, au sărăcit aşa dintr-odată şi acum sunt nevoite să trăiască din munca lor, dintr-o sărăcie de slujbă, nu cu mult mai lăptoasă decât a mea.

Distibuie pe: