Ion Budai-Deleanu a fost istoric, filolog, poet şi unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, socotit de unii exegeţi drept primul mare scriitor român. El deţine un loc însemnat în literatura română şi prin faptul că este autorul singurei epopei finalizate până la apariţia operei „Levantul” (1990), scrisă de Mircea Cărtărescu.

„Pus-am temeiul culturii” – afirma Budai-Deleanu în Prefaţia la Lexiconul românesc-nemţesc, cărturarul având convingerea că este un întemeietor de cultură atât ca autor al poemului neterminat Trei viteji, cât mai ales al Ţiganiadei, pe care o numeşte „product nou şi original”. De altfel, epopeea constituie nu numai un punct de pornire în literatura română modernă, ci şi prima ei capodoperă, comparabilă cu marile creaţii de valoare universală.

Subintitulată „Poemation eroi-comico-satiric”, epopeea Ţiganiada a avut două variante, la distanţă de 12 ani: prima, scrisă în 1800 şi publicată în 1875-1877, iar a doua versiune creată în 1812 a fost tipărită abia în 1925. Episodul narativ în care Becicherec Iştoc (aidoma lui Don Quijote al lui Cervantes), însoţit de un scutier, a plecat în căutarea iubitei sale, Anghelina, a fost scos de scriitor din varianta a doua. Opera astfel revizuită a constituit un poem eroicomic de sine stătător, intitulat Trei viteji, din care s-au păstrat doar patru cânturi.

În spirit iluminist, tema o constituie lupta pentru apărarea libertăţii şi fiinţei naţionale, printr-o critică necruţătoare a rânduielilor feudale, a tarelor aristocraţiei şi ale clerului, a despotismului şi nedreptăţilor sociale.

Compoziţional, opera (semnată cu anagrama autorului, Leonachi Dianeu) este alcătuită dintr-un Prolog, o Epistolă către Mitru Perea şi douăsprezece cânturi, acţiunea fiind organizată pe patru planuri „polifonice”:

• planul istoric al luptei lui Vlad Ţepeş cu turcii;

• planul comico-social privind peregrinările ţiganilor pe care domnitorul îi organizează în oaste;

• planul mitic al înfruntării dintre forţele angelice cu cele demonice (îngerii îl ajută pe Vlad Ţepeş şi pe români, iar diavolii îi ispitesc pe ţigani);

• planul comentariilor din subsolul operei, atribuite unor personaje fictive, de diverse profesii şi competenţe, care ar fi studiat textul şi-l interpretează voit eronat şi comic.

Ion Budai-Deleanu

Ideile iluministe sunt confortabil aşezate în conştiinţa lirică evoluată a autorului, care se simte „răpit” de neliniştea creaţiei poetice, aşa cum, de altfel, mărturiseşte în Prolog: „Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreaua, vrând a forma ş-a introduce un gust nou de poesie românească […]”. Eposul comic este o parodie a epopeii eroice, o raportare voit ironică a unui univers antieroic, o „comedie filologică” în care sunt parodiate şi citate din creaţiile lui Boileau sau Homer.

În epistola de dedicaţie, Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ!, scriitorul explică semnătura Leon Dianeu, care „cuprinde în sine întreg numele mieu prin strămutarea slovelor sau anagramă. […] Leon Dianeu sau Leonachi Dianeu (precum ştii tu bine că la noi în Ţara Muntenească, ba şi la Moldova, toţi ş-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu”. Autorul mărturiseşte, de asemenea, că a amestecat „întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă”, dar avertizează cititorul: „însă tu bagă samă bine! căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie, în multe locuri unde prin ţigani să înţăleg şi alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii de-atunce. Cel înţălept va înţălege…”.

Relaţiile temporale şi spaţiale sunt reale, derularea acţiunii fiind plasată în Ţara Românească, secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Ţepeş. Voievodul plănuieşte mişcarea de rezistenţă împotriva Imperiului Otoman în cadrul căreia se înscrie şi prevenirea trădării. Ca să nu poată fi folosiţi ca iscoade de către turci, ţiganii sunt adunaţi de Vodă într-o tabără, cu intenţia de a-i organiza într-o oaste care să lupte de partea românilor, împotriva inamicilor otomani. Cetele de ţigani care defilează prin faţa domnitorului sunt prezentate în notă comică, satira autorului ţintind şi moravurile feudale.

Fiecare gloată ţigănească are câte un steag propriu şi se manifestă gălăgios: argintarii (zlătarii), conduşi de Parpangel, au ca steag o cioară de argint cu aripile întinse şi cântă la drâmbe şi clopoţei; căldărarii, cârmuiţi de Bălăban, arborează o tipsie de aramă şi-şi fac simţită trecerea bătând strident în căldări; în fruntea fierarilor este Drăghici şi poartă cu mândrie o tigaie de plăcinte, fac larmă mare cu clopote şi chimvale (talgere); aurarii sunt conduşi de Tandaler şi ridică spre cer o suliţă de aur sunând din alăute şi dible, iar lăieţii, în frunte cu Corcodel, au ca steag o cârpă şi fanfară proprie: „Marşul suna în cornuri mugătoare, / Toţi lolăindu-se în gura mare”.

Ţiganii fac popas între Alba şi Flămânda şi, după ce defilează zgomotos prin faţa domnitorului, îşi continuă drumul până la locul în care-şi aşază tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. Metafora „drumului”, în jurul căreia se organizează epopeea, sugerează aspiraţia spre ideal a ţiganilor, care încearcă să-şi depăşească propria condiţie, dar eşuează „din cauza propensiunii (dispoziţie naturală spre ceva, tendinţă)instinctuale, a neputinţei de a se lăsa călăuziţi de raţiune” (Paul Cornea). Călătoria ţiganilor este anevoioasă, plină de dificultăţi şi neînţelegeri, dar la sfârşitul ei toţi îi jură credinţă lui Vlad Ţepeş. Li se dau ţiganilor provizii de hrană din belşug şi arme cu care să lupte şi tocmai când domnitorul este convins că nu se vor da bătuţi, unul dintre bulibaşi îi cere şi „vreo pază de oşteni, ce n-au frică de moarte” ca să-i păzească de duşmani.

În alt plan narativ,Satana o fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, care pleacă în căutarea ei. O găseşte, în cele din urmă, în pădurea fermecată, închisă într-un palat. La un semn al Sfântului Spiridon, protectorul fecioarelor, Romica dispare odată cu palatul vrăjit. Înnebunit de durere, Parpangel rătăceşte prin pădure şi ajunge la două izvoare: unul cu apă vie şi altul cu apă moartă. Voinicul român Argineanu bea din apa moartă şi îşi pierde minţile, iar Parpangel bea din izvorul cu apă vie, capătă puteri neobişnuite şi îmbracă armura românului.

Ca să încerce loialitatea ţiganilor, Vlad Ţepeş, împreună cu o ceată de oşteni îmbrăcaţi turceşte, atacă tabăra.Ţiganii se predau imediat turcului şi sunt gata să-i vândă pe români, se roagă să fie iertaţi, imploră mila otomanilor susţinând că ei nu sunt vinovaţi cu nimic. Când îşi dau seama că este Ţepeş deghizat, ţiganii îşi cer din nou iertare şi făgăduiesc să se bată cu turcii. Parpangel se întoarce în tabără tocmai când turcii îi atacau pe ţigani, dar aceştia, crezând că sunt tot românii îmbrăcaţi în haine turceşti, se luptă cu dârzenie, iar Parpangel, făcând minuni de vitejie, bagă groaza în oastea turcească, însă cade de pe cal şi-şi frânge oasele. Este îngrijit de mama lui, Brânduşa şi de Romica. La bătălie iau parte sfinţii, care sunt de partea românilor şi dracii, care-i sprijină pe turci. În cele din urmă, oastea lui Vlad Ţepeş îi alungă pe turci.

Acţiunea continuă cu tot felul de peripeţii şi evenimente în jurul personajelor Parpangel, Tandaler, Corcodel. Ţiganii hotărăsc să lupte şi ei contra turcilor, dar pentru că le este frică, Tandaler îi sfătuieşte să se bată „cu ochii închişi”, ca să nu se înspăimânte la vederea turcilor şi s-o ia la fugă. În calea lor iese o turmă de boi şi ţiganii, văicărindu-se şi urlând, încep să lovească orbeşte în stânga şi-n dreapta „cireada de boi îndrăcită”, până când „vitele înspăimântate fugiră, iar faraonii începură a clipi câte-o ţâră”. Parpangel se însoară cu iubita lui, Romica, şi le povesteşte nuntaşilor despre călătoria pe care o făcuse în iad şi în rai.

Zvonindu-se că Vlad Ţepeş ar fi fost biruit de turci şi Ţara Românească rămăsese fără domnitor, ţiganii se hotărăsc să-şi facă o ţară a lor şi discută despre formele de guvernământ. Dezbaterile au loc în chip organizat, opiniile ţiganilor sunt exprimate prin delegaţi ai cetelor şi se formează chiar o comisie alcătuită din învăţaţi care „cetisă şi pe Platon cel mare”. Părerile divergente iscă certuri înverşunate, nu reuşesc să cadă de acord dacă statul lor să fie republică sau monarhie.

Nici asupra conducătorului nu se înţeleg, aşa că, după ce se încaieră îngrozitor şi mor mai mulţi ţigani şi căpetenii, se împrăştie care încotro şi pornesc din nou în pribegie. Astfel, ei ratează şansa de a-şi dobândi conştiinţa fiinţei naţionale. Vlad Ţepeş, deşi iese învingător în lupta cu turcii, este alungat de la tron de către boierii trădători şi este nevoit să ia calea exilului. Oastea românilor, condusă de Romândor, continuă lupta antiotomană, deşi boierii se opun bătăliilor deoarece se tem de răzbunarea ulterioară a turcilor.

Străbătută de spiritul luminilor, Ţiganiada transmite mesajul ideatic printr-o multitudine de situaţii/episoade complicate şi prin personajele numeroase şi complexe. Ideile privind lupta pentru drepturile omului şi egalitatea oamenilor dată de legea firii sunt transmise prin discursul lui Janalău: „Deacă vom lua la socoteală / Cum că toţi oamenii de la fire / Să nasc într-un chip, prin o tocmeală, / Nice s-află-între dânşii osăbire / Vom afla că-asemene dreptate / Trebuie s-aibă toţi în cetate”. Necesitatea respectării legilor şi preţuirea valorilor morale constituie un alt principiu iluminist susţinut şi în notele din subsolul operei: „Drept aceasta nime să nu stăpânească, fără numai legea; să hotărâm dar legi bune, după care să fim cârmuiţi prin alese dintre noi persoane cinstite”.

Îndemnul la unire este exprimat de Drăghici, iar respingerea dreptului divin feudal este argumentată în alocuţiunea lui Goleman. Instituţiile şi moravurile feudale sunt caricaturizate în episodul defilării ţiganilor prin faţa domnitorului Vlad Ţepeş, imaginea constituind „o expoziţie pitorească de tablouri realiste în tonuri groteşti” (Alexandru Piru). Dezbaterea formei de guvernământ cea mai potrivită pentru un stat tânăr, oscilând în spirit iluminist între republică şi monarhie, este ilustrată mai ales în discursul lui Slobozat şi prin dialogul ţiganilor.

Personalitatea lui Vlad Ţepeş se înscrie în rigorile iluminismului privind conducătorul raţional, înzestrat cu forţă interioară şi dragoste de neam şi ţară, ale cărui virtuţi sunt elogiate de poet. Măreţia legendară demnitatea şi intransigenţa domnitorului reies din răspunsul pe care îl dă solilor trimişi de Poartă cu mesajul de a se închina turcilor: „Spune că-atunci când iepurii-în goană îi / Vor lua pe ogari, lupilor moarte / Mieii vor da, poate că atunci doară / M-oi închina; iar nu de-astă oară!”. Înţelepciunea voievodului se manifestă şi în atitudinea detaşată pe care o afişează în relaţia cu „dalba ţigănie”, care pentru el constituie, pur şi simplu, un spectacol.

Comentariile din subsolul operei, puse în seama unor personaje fictive, presupuşi exegeţi care ar fi citit textul epopeii, conferă, prin firea sau preocupările fiecăruia, o dimensiune comico-satirică interpretării critice, construită şi prin numele personajelor: Criticos, Idiotiseanui, Mândrilă, Erudiţioanu, Filologos etc. Consideraţiile lor sunt docte sau tâmpe, dezvăluind trăsături dintre cele mai interesante, definindu-i în relaţie cu lectura epopeii.

De pildă, Mitru Perea face consideraţii lingvistice, explicând sensurile şi etimologia unor cuvinte: „Musă: acest cuvânt este elinesc, obişnuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când scriu cu stihuri. Precum s-arată la Mitologhia Elinilor, musa va să zică ştiinţă sau mai vârtos zână aflătoare de ştiinţă. Elinii cinstea noao muse […]”; „Trosc este onoma-poeticon, prefăcut cuvânt din sunetul care face fulgerul căzând; sau, după asămănarea sunetului de tunet, care să zice pe unele locuri şi «treznet», precum «a fulgera» sau «a tuna» zic alţi «a trezni»„. Onochefalos este de-a dreptul dobitoc, aşa cum sugerează şi numele „cap de măgar”, căci în limba greacă „onos” înseamnă măgar şi „kephale” înseamnă cap.

Personajele

Personajele epopeii sunt pline de vivacitate şi dinamism, înzestrate cu elocinţă şi pricepere în dezbaterea unor principii fundamentale promovate de iluminismul epocii. Ironia şi viziunea caricaturală sunt evidente şi prin onomastica personajelor. Pe de o parte, numele eroilor au rezonanţă ţigănească şi efect comic: Parpangel, Ciuciu, Căcâcea, Corcodel, Slobozan; pe de altă parte, numele lui Romândor sugerează patriotismul şi dorinţa pentru libertate socială şi naţională a românilor.

Adevărata izbândă a primului poet român de talie europeană, Ion Budai-Deleanu, reiese din limbajul artistic înfăptuit prin îmbinarea stilului colocvial-popular cu termeni savant-neologici. Astfel, neologismele de origine franceză „antişambră”, „melancolie”, „intrigant” stau alături de regionalismele „nătăraie”, „bală”, „cioarsă” ori de zicale populare: „Toate aceste nu plătesc o ceapă!”.

Rima surprinzătoare prevesteşte prozodia modernistă a lui Todor Arghezi prin aşezarea în finalul versurilor categorii gramaticale diferite. Astfel, rimează omonimele: substantivul „poartă” cu verbul „poartă”, sau adjectiv şi, respectiv, pronume cu nume proprii: „mişel/Corcodel”, „el/Aristotel”.

„«Ţiganiada» este întâia mare operă de creaţie românească în care toate relele regimului de exploatare feudală sunt demascate cu persistenţă şi satirizate cu necruţătoare ironie, egalată în literatura de mai târziu numai de un Creangă în proză şi de Caragiale în teatru.” (Alexandru Piru)

„Operă de temelie pentru cultura noastră este «Ţiganiada», nu numai datorită noii atitudini faţă de artă pe care o încorporează, ci şi pentru că ea reprezintă prima mare sinteză cu finalitate estetică a spiritualităţii româneşti şi a spiritualităţii europene.” (Ioana Em. Petrescu)

Distibuie pe: