Valurile, vânturile…, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Valurile, vânturile…, de Ion Agârbiceanu, este o povestire din primii ani de după Unire a cărei primă ediţie a fost publicată, cu subtitlul Povestire din primii ani după Unire, în „Steaua”, nr. 6 din iunie 1957.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1971.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Se însăra şi Ion Roşu nu se mai întorcea de prin sat. Ana, nevastă-sa, de când începuse să se însăreze, ieşea mereu la portiţă şi, punându-şi palma streaşină împotriva soarelui ce cobora către asfinţit, privea îngrijorată pe uliţă, la vale. Casa lor, pe Uliţa Borşului, nu era despărţită de câmp decât de patru gospodării. Era, de aici, drum lung până în inima satului, unde erau prăvăliile şi crâşmele, ca şi Primăria. Bărbatul său plecase în sat, de dimineaţă. Poarta era deschisă, carul gata de drum pentru a merge cu sluga după fân, când pe Ion Roşu îl strigase, din uliţă, un pârgar al satului. Spunea că e poftit să meargă grabnic până la Primărie, că au venit nişte domni, şi-l aşteaptă.

– Lasă-i s-aştepte! răspunsese Ana, în locul bărbatului. Mai avem două cară de adus, claia nu poate rămânea neisprăvită. După cât se pare se gată de ploaie.

Ion Roşu privise, peste umăr, la muiere.

– Spune-le că viu, măi Costane! Viu numaidecât! Ce ştiu muierile astea? Trecuse în vecini, la o casă, la a doua şi venise c-un băieţandru, de vreo şasesprezece ani.

– Asta-ţi poate da în car, Dumitre, zise el slugii, iar tu ai mai încărcat cară cu fân!

Apoi, intrase în casă, ceruse de la nevastă cămaşă curată, se primenise, luase un băţ de după uşă şi pornise în sat.

Femeia s-a îmbunat oleacă: până vor veni cu fânul, se va întoarce şi bărbatul din sat. Claia era pe terminate, era înaltă şi copilandrul acela nu va putea ajuta la descărcat întreg carul. Apoi, clăile le-a făcut mereu bărbatul, afară de anii cât a fost dus în război. Era meşter în clădit şi n-ar fi lăsat om străin în locul lui. Era şi mândru de meşteşugul cu care ţuguia vârful clăii şi aşeza popa în par.

Dar bărbatul nu veni nici după sosirea, pe la ojină, a celui de-al doilea car cu fân. La întâiul ajutase şi ea la descărcat; pe al doilea, cu care trebuia făcut vârful clăii, nu voise să-l descarce: ştia că omul ei s-ar fi supărat foc, dacă ar fi făcut sluga vârful clăii.

De plouat încă nu ploua, dar stătea să pice în orice clipă. Cerul se împânzise cu nori grei, gata să cearnă.

Ea ieşise, tot mai îngândurată şi năcăjită, de mai multe ori, până la portiţă, dar omul ei nu se văzu venind.

Acum nu mai putea fi vorba de descărcat. Se înnoptase şi o parte din fân trebuia să-l urce sluga pe scară, pentru a ajunge la vârf. Se pusese un întunerec ca păcura.

Nevasta, văzând de rândul cinei, răbufnea mereu, întunecată de nemulţumire:

– Domnii ăştia o să-i pună odată capul!

– M-am gândit şi eu, de multe ori! răspunse soacră-sa, Veta.

– Te-i fi gândit! Dar niciodată nu te-am auzit să-i bagi vină pentru prostia asta a lui!

– N-ai auzit, pentru că nu-l înfrunt în faţa ta! Dac-aş face, s-ar îndrăci şi mai mult!

Distibuie pe: