Poet neomodernist, reprezentant de frunte al generaţiei ’70 în lirica românească, Leonid Dimov a promovat în poezie mitul oniric în mod creator şi inconfundabil.

Poemul Vis cu bufon face parte din volumul Carte de vise (1969), ale cărui creaţii sunt definitorii pentru formula artistică a oniricului, faptul concret căpătând strălucire prin transfigurarea în imaginar. Dimov nu scrie o poezie romantică, în care visul era o cale metafizică spre lumea ideilor, ci construieşte cu luciditate vise, cu scopul de a, exprima într-o deplină libertate,, cele mai absurde întâmplări, cele mai ciudate viziuni, fără să respecte nicio regulă a logicii.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică artistului Leonid Dimov, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă în poezie, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului şi sunetelor. Poet neomodernist, Leonid Dimov se distinge prin pitoresc lexical, jocuri de cuvinte, atitudine ironică şi spirit ludic.

Lirismul subiectiv

Lirismul subiectiv se manifestă în această poezie prin prezenţa eului liric, mărcile lexico-gramaticale fiind reprezentate de verbe şi pronume la persoana a II-a: „zic”, „mă gândeam”, „eu”, „să lăsăm”, „am început”, „să mănânc”, „simţeam”, „înghiţeam”, „creşteam” şi „mă umflam”.

Lirismul obiectiv

Lirismul obiectiv este evident în descrierea dulciurilor şi a bufonului, prin verbele la persoana a III-a: „au explodat”, „piereau”, „a intrat”, „plutea”, „se mişca”, „se făcea”, „nu vede”, „se strâmba” şi „presăra”.

Semnificaţia titlului.

Cu o epică aparentă, Dimov relatează un fapt ce poate părea posibil într-o lume în care domneşte anarhia dulce, utilizând pentru crearea acestei atmosfere un ton amuzat, comic. Sugerarea acestei viziuni vesele este redată încă din titlu, atmosfera onirică fiind în relaţie directă cu bufonul, personaj comic medieval, care distra prin glume, strâmbături şi gesturi ridicole un suveran sau un senior.

Structură, semnificaţii, limbaj poetic

În spirit neomodernist, poezia nu este structurată pe strofe, ci compune unitar o lume ciudată, dominată de dulcegării, în care poetul ne introduce brusc, fără o pregătire prealabilă. Incipitul este o metaforă prin care se sugerează timpul şi locul unde urmează să explodeze, în vitrina unei cofetării, toate prăjiturile: „În laptele dimineţii aceste / Din oraşul climateric cu însuşiri alpestre/ Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină”.

Leonid Dimov

Dulciurile devin un fel de personaje ale unei „epopei” comice, fiecare sortiment în parte fiind descris cu atenţie, tocmai pentru a releva că orice lucru, oricât de neînsemnat şi de „consumabil”, are importanţa lui în viaţa umană. Prăjiturile sunt foarte variate, „de ciocolată”, „de căpşuni”, „cu fistic”, „Şi aşa mai departe”. Gândurile morbide ale poetului („eu mă gândeam, bineînţeles, la moarte”) sunt întrerupte brusc de apariţia altui personaj, „Bufonul unui rege mort cu zile”, care se sfârşise de plăcere.

Fiind alcătuit din catifea „Şi pe dinăuntru şi pe dinafară”, bufonul este numai metafora unei idei filozofice, pe care, afirmă cu ironie poetul, lumea o amplifică până la ridicol, făcând din orice întâmplare banală sau din orice lucru nesemnificativ, o întreagă filozofie de viaţă… Viclean ca un vulpoi, bufonul intrase în cofetărie „sunând din clopoţei, pe rotile” şi, ca o imagine a libertăţii de expresie, se strâmbă în spatele oamenilor şi presară „boare tulbure pe. linguriţele plate…”.

Bufonul simbolizează atitudini caraghioase ale oamenilor, care se ascund sub aparenţe, el fiind singurul, prin menirea rolului său, de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă acestea sunt adevăruri neplăcute. De altfel, la curtea regilor, bufonii se mai numeau şi „nebuni”, tocmai pentru că spuneau lucruri care, de regulă, se trec sub tăcere, sinceritatea lor fiind stânjenitoare şi insultătoare pentru ceilalţi. Într-o lume reală, apariţia unui astfel de personaj este imposibilă, dar în logica visului, unde orice este posibil, bufonul poate să exprime liber gânduri neprefâcute, glume deşucheate, adevăruri supărătoare, fără să i se întâmple nimic rău.

Dacă înainte de apariţia bufonului poetul se gândea „bineînţeles, la moarte”, iar prăjiturile din vitrină explodaseră „într-un glob de lumină”, după ivirea personajului poetul capătă poftă de viaţă, i se dezlănţuie o lăcomie fără limite, mănâncă „în cascade”, „înghiţeam în neştire” prăjiturile, enumerate, parcă, pe nerăsuflate: „Cataifuri, baclavale, rulade, […] / bezele, pişcoturi”.

În finalul poeziei, ironia devine sarcastică, poetul se umflă „ca un aerostat”, saturat peste măsură de dulcegăriile din jurul său, îi apar „bube dulci” şi se simte bolnav de „diabet zaharat”, boală provocată de mărirea cantităţii de zahăr în organism. Metaforele profilează o lume dezgustată de prefăcătorii şi de atitudini nesincere, o lume „zmeurie”, ca o „masă pătrată din cofetărie: „Şi creşteam, mă umflam ca un aerostat / Cu bube dulci şi diabet zaharat, / Acolo în munţii limpezi în zarea zmeurie / La masa pătrată din cofetărie”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Perspectiva neomodernistă

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „bufonului”, imaginea transparentă a ipocriziei umane, a falsităţii şi laşităţii de a spune adevărul, oamenii rostind doar „dulcegării” pe care ceilalţi le consumă cu plăcere.

Limbajul artistic

Limbajul artistic este la fel de surprinzător ca şi tema poeziei, ineditul prozodic fiind remarcabil mai ales prin rima de un comic irezistibil. Poezia debutează printr-o sincopă, „aceste/ alpestre”, celelalte rime fiind de-a dreptul hazlii, deoarece cuvintele nu au nicio legătură semantică între ele, numind elemente sau realităţi care nu intră în niciun fel de relaţie: „tăciuni / căpşuni”, „un pic / fistic”, „cascade / rulade”, „boturi / pişcoturi” şi „aerostat / zaharat”.

Lumea colorată a visului este ilustrată cromatic, în manieră simbolistă, fie prin nuanţe exprimate direct, „roz”, „verzui”, „galben”, fie sugerate, „ciocolată”, „căpşuni”, „fistic” şi „zmeurie”. Singurele metafore, „laptele dimineţii aceste” şi „zarea zmeurie” compun aceeaşi lume „dulce” a visului, adecvate „cofetăriei” ca spaţiu concret al acţiunii.

Expresivitatea neomodernistă

Expresia neomodernistă a poeziei este susţinută de registrul colocvial, care conferă persuasiune imaginii unei lumi pline de vorbe dulci, mincinoase şi greţoase. Remarcabilă este coexistenţa verbelor la persoana I şi a III-a, relevând implicarea eului poetic în conturarea elementelor „dulci” din viaţa oamenilor: „zic”, „mă gândeam”, „eu”, „să lăsăm”, „am început”, „să mănânc”, „simţeam”, „înghiţeam”, „creşteam”, „mă umflam” / „au explodat”, „piereau”, „a intrat”, „plutea”, „se mişca”, „se făcea”, „nu vede”, „se strâmba” şi „presăra”.

Imperfectul verbelor

Imperfectul verbelor sugerează o acţiunea în desfăşurare continuă, care nu are finalitate, nu se poate soluţiona. Lirica lui Leonid Dimov anunţă postmodernismul prin „bufonadele” şi ridicolul existenţei, fără filozofie sau analize profunde, ilustrând o lume a concretului banal şi a întâmplărilor mărunte, din care este făcută viaţa omului.

Într-un interviu, Leonid Dimov explică particularităţile propriului lirism: „Se poate face poezie pornind de la orice. Nu se poate face poezie după nimic. […] Important pentru mine a fost şi a rămas cotidianul. Nu biografia mi-a marcat scrisul, ci succesiunea fantastică de atmosfere prin care m-a purtat”.

Distibuie pe: