Vasile Alecsandri este creatorul pastelului românesc, nu numai ca specie a genului liric, ci şi ca termen literar, deoarece acest cuvânt este propriu artelor plastice. Numai în literatura română pastelul denumeşte poezia care conturează un tablou din natură, peisaje sau momente ale unui anotimp, termenul căpătând identitate literară prin titlul pus de Alecsandri acestui ciclu de creaţii lirice, apărut în revista „Convorbiri literare” în anii 1868-1869.

Vasile Alecsandri se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de strălucire a poeziei române înainte de Eminescu. Titu Maiorescu a considerat că aceste creaţii lirice sunt „însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei” şi sunt scrise „într-o limbă aşa de frumoasă”, încât îl situează pe Vasile Alecsandri în fruntea generaţiei sale: „Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută”.

În studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), criticul afirma că Pastelurile constituie „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobşte”. Deşi Alecsandri a detestat anotimpul friguros, cele mai multe pasteluri descriu „cumplita iarnă”, căreia îi construieşte un tablou măreţ, un adevărat spectacol prin manifestările stihiilor specifice acesteia.

Pastelul Viscolul este integrat ediţiei de Opere complete. Poezii III din 1875 şi, aşa cum ilustrează titlul, conturează manifestarea înfricoşătoare a unui fenomen de natură dezlănţuit cu furie şi forţă nestăpânită, o adevărată stihie hibernală.

Structură, semnificaţii, limbaj artistic

Poezia este tipică prin construcţia clasică din patru catrene organizate pe enumerarea determinantelor verbale sub forma complementelor circumstanţiale de loc, care îmbină spaţiul terestru cu cel cosmic într-o singură unitate a dimensiunii.

În acest pastel se manifestă cu predilecţie lirismul obiectiv, deoarece eul liric nu se implică direct în natura dezlănţuită, ci exprimă, ca un spectator din afară, stările, sentimentele şi atitudinile omului în general: „Viscolul frământă lumea! […] // Zberăt, răget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate / Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate”. Incipitul este relevat de o aliteraţie care defineşte, în limbaj conotativ, viscolul: „Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie”.

Strofa I

Strofa întâi începe cu denumirea stihiei hibernale, „Crivăţul din meazănoapte”, care înfricoşează prin manifestarea sa ameninţătoare întreaga fire, idee exprimată printr-o aliteraţie onomatopeică, „vâjâie prin vijelie”, ce constituie şi singura imagine auditivă din această strofă.

Vasile Alecsandri

Următoarele versuri sunt dominate de imagini vizuale şi motorii, prin care poetul sugerează forţa cumplită cu care s-a dezlănţuit viscolul asupra întregii naturi, astfel încât planul cosmic se întrepătrunde cu planul terestru, formând o singură şi unică unitate spaţială.

Ca mijloace morfosintactice, imaginarul poetic apelează la complemente circumstanţiale de loc ce determină verbele sugestive pentru acest fenomen al naturii: „Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie”. Metafora hiperbolizantă „Valuri albe” sugerează tăria cu care suflă crivăţul, care aşează zăpada într-un „lung troian”, pe care poetul îl aseamănă, printr-o comparaţie, cu „nisipurile dese din pustiul african”.

Această imagine stilistică – „Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian / Ca nisipurile dese din puştiul african”- este un dublu oximoron, unul cromatic – albul zăpezii troienite şi culoarea ternă a nisipului – şi altul caloric – gerul iernii şi căldura deserturilor africane. Stihia care provoacă ambele manifestări ale naturii este vântul puternic, cu efect dezastruos asupra firii încremenite sub viscolul devastator şi asupra deşertului, pustiindu-l.

Strofa II

Strofa a doua identifică încă din primul vers fenomenul dezlănţuit peste întreaga fire, „Viscolul frământă lumea!…”. Singurele fiinţe care se încumet să înfrunte urgia hibernală sunt „lupii suri”, care aleargă şi urlă înspăimântaţi „prin potopul de zăpadă”. Întreaga natură este îngrozită de stihia cumplită, păsările sunt luate de curentul crivăţului, „corbii zbor vârtej, răpiţi de vânt”, iar plantele „se-ndoaie lovindu-se de pământ”.

Strofa este dominată de o stare lăuntrică de înfiorare, provocată atât prin personificarea hiperbolică „Viscolul frământă lumea”, cât şi prin imagini motorii, „Lupii suri ies după pradă, / Alergând”, „Turmele tremură; corbii zbor vârtej”, „răchiţile se-ndoaie” şi imaginea auditivă înspăimântătoare, „urlând”.

Strofa III

Strofa a treia începe înfricoşător printr-o enumeraţie de substantive onomatopeice – „Zberăt, răget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate” şi de circumstanţiale de loc – „de prin codri, de pe dealuri, de prin sate”, care creează o atmosferă terifiantă, viscolul înfricoşând toată suflarea.

Dinamismul vântului devastator este construit prin ritmul sincopat al versurilor, prin propoziţii scurte, ca nişte rafale, „Noaptea cade, lupii urlă…”, iar senzaţia că natura şi-a pierdut contururile, că a devenit o nemărginire, este redată printr-o locuţiune adverbială originală şi inedită: „Şi-n departe se aude un nechez răsunător…”. Strofa se termină cu o interjecţie, „vai”, care sugerează compasiunea înfiorată a poetului pentru oricare „cal şi călător” surprinşi de uraganul alb, care are efectul ielelor, al căror dans este un vârtej înnebunitor.

Strofa IV

Ultima strofă ilustrează ideea specifică finalurilor din pastelurile lui Alecsandri, aceea că omul poate înfrunta stihiile naturii dezlănţuite numai cu ajutorul semenilor lui, singura posibilitate de supravieţuire fiind solidaritatea umană.

Călătorul rătăcit noaptea „în viscolire” este fericit atunci când aude lătratul câinilor şi „zăreşte cu uimire” o casă cu „ferestrele lucind”, unde este primit cu bucurie de gazdele dornice de a oferi „dulcea ospeţie” celor care au nevoie de adăpost. De remarcat în această strofă sunt diminutivele cu valoare afectivă, „căsuţă drăgălaşă”, pentru a ilustra o trăsătură recunoscută a românului, ospeţia.

Prozodia

Versurile lungi, de 15-16 silabe ca în toate pastelurile, ritmul trohaic şi rima împerecheată creează un tablou pictural în care predomină mişcarea terifiantă şi emoţia profundă provocate de dezlănţuirea devastatoare a viscolului.

Prin Pasteluri, Vasile Alecsandri a atins „gradul cel mai înalt de artă”, aceste creaţii lirice unice constituind „culmea talentului său” (George Vârnav-Liteanu – primul critic care a studiat creaţia poetului).

Distibuie pe: