Ion Heliade Rădulescu a fost înzestrat cu o mare curiozitate intelectuală şi o enormă capacitate de asimilare, spirit multilateral, fiind preocupat de îndrumarea mişcării culturale din Ţara Românească, din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Poet, profesor, editor, întemeietor de şcoli, precursor în idei, iniţiator al mişcării teatrale în limba română, Heliade a stimulat creaţia literară originală, a organizat vaste activităţi de traduceri din cei mai importanţi scriitori ai literaturii universale şi a realizat prima lucrare de normare a limbii române, intitulată Gramatica românească (1828). Spirit enciclopedic,Ion Heliade Rădulescu a fost, fără îndoială, „după Dimitrie Cantemir a doua mare personalitate a literaturii române […], scriitor cu suflet ardent, creator pretutindeni, desfăşurat în viaţă şi în artă, înzestrat cu mari însuşiri şi cu tot atâtea cusururi”. (George Călinescu)

Balada mitologică Zburătorul a apărut în „Curierul românesc” (1844), gazetă condusă de el şi este considerată capodopera creaţiei lirice a lui Ion Heliade Rădulescu. Titlul baladei ilustrează mitul folcloric al zburătorului, exprimând artistic starea de criză erotică a tinerelor fete la vârsta adolescenţei, care simt sentimentul de dragoste pentru prima oară şi de aceea nu-l recunosc, el manifestându-se ca o boală. Incipitul este reprezentat de motivul poetic al suferinţei din dragoste, realizat prin adresarea directă a fetei: „Vezi, mamă, ce mă doare!”.

Structură, semnificaţii, limbaj poetic

Poezia este structurată în trei secvenţe poetice, fiecare dintre ele constituindu-se într-o idee lirică: instalarea sentimentului erotic, tabloul rustic al înserării construit ca un pastel şi ilustrarea mitului zburătorului.

Secvenţa întâi este realizată sub forma unui monolog liric al fetei, care îi descrie mamei – prin adresare directă – senzaţiile şi trăirile pe care le simte intens şi care îi sunt total necunoscute. Fiorul emoţional trăit pentru prima oară sugerează puritatea sentimentului de dragoste. Relatarea stărilor sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat, prin interogaţii şi vocative: „- Vezi, mamă, ce mă doare!”, „Că uite, mă vezi, mamă?”, „Oar’ ce să fie asta?”.

Ion Heliade Rădulescu

Dragostea se manifestă ca o boală, prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate, ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”, „un foc s-aprinde-n mine”, „răcori mă iau la spate”, „îmi ard buzele”, „obrajii-mi se pălesc”, „inima-mi zvâcneşte!”, „-mi furnică prin vine”, „tremur de nesaţiu”, „ochii-mi văpăiază”. Fata este derutată, bulversată de senzaţiile contradictorii, aflate în antiteză: „îmi cere… nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da; / Şi cald, şi rece, uite…] / În braţe n-am nimica şi parcă am ceva; […] Obrajii… unul arde şi altul mi-a răcit! / Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; / în trup o piroteală de tot m-a stăpânit”.

Monologul liric se termină cu o rugăminte fierbinte pe cârd fata o adresează mamei de a-i desluşi senzaţiile, de a o ajuta să înţeleagă ce se întâmplă cu ea. Foarte speriată, ea este în stare să apeleze la orice leac ar putea-o vindeca, fie la vrăjitoare, fie la popă sau poate bunica ar putea şti ce o chinuie: „Oar’ce să fie asta? întreabă pe bunica: / O şti vrun leac ea doară… o fi vrun sburător! / Or aide l-alde baba Comana, or Sorica. / Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.” De remarcat sunt cuvintele şi expresiile populare, care conferă oralitate stilului: „un foc s-aprinde-n mine”, „nu-ş’ ce-mi cere”, „îmi furnică prin vine”, „aide l-alde baba”.

Secvenţa a doua începe cu o strofă de legătură între monologul liric al fetei şi tabloul descriptiv care constituie un pastel. În această strofă narativă, eul liric devine personaj, manifestând sentimentul de compasiune-pentru fată, care nu mai este un simbol, ci capătă identitate şi nume: Florica. Vocea epică întrerupe fluxul narativ al baladei prin pastelul care compune un cadru terestru al naturii rurale în momentul înserării: „Era în murgul serei şi soarele sfinţise”. Tabloul câmpenesc ilustrează înclinaţia poetului pentru sublim şi spectaculos. Cirezile de vite care vin de la păscut sunt personificate, vacile îşi cheamă viţeii ca să-i hrănească – „în gemete de mumă viţeii lor striga” – iar taurii „murmură”.

Planul uman-terestru se îmbină armonios cu cel universal-cosmic, zgomotele specifice satului în amurg se sting încet, răsar stelele „rând una câte una” şi luna personificată, care „acuma stăpâneşte” întreaga fire. Tabloul înserării este realizat gradat, prin timpurile verbelor, acţiunea evoluând de la prezent la imperfect, timp al acţiunii continue: „era”, „chema”, „trăgea”, „vibra”, „alerga”. Tăcerea s-a aşternut peste sat, numai câinii „s-aud necontenit”. S-a lăsat o „noapte naltă, naltă”, repetiţie folosită de poet pentru a imagina peisajul rural acoperit total de „veşmântul său cel negru”, iar oamenii au alunecat în somn, împlinindu-şi, astfel cele mai tainice visări. Se introduce aici motivul visului, specific romanticilor.

Tabloul ilustrează în final o natură în „nemişcare plină”, nu se mai clintesc nici frunzele, nici vântul nu adie, morile s-au oprit şi „apele dorm duse”. Ca în orice pastel, imaginile vizuale se îmbină cu imaginile auditive şi motorii: cirezile de vite care se întorc de la păscut se aud „mugind”, imaginea viţeilor „zglobii sărind” la uger este completată cu cea sonoră, a laptelui care se aude „ca şoaptă în susur”. Finalul pastelului este dominat de imagini vizuale, răsărirea stelelor şi a lunii, focurile aprinse „în tot satul încep a se vedea”, senzaţiile auditive se sting încet şi peste toată natura se instalează tăcerea.

Ca figuri de stil, sunt de remarcat inversiunile – „a puţurilor cumpeni”, „a satului cireada”, personificările – „gemete de mumă viţeii lor striga”, epitetele – „veşmântul cel negru”, „nemişcare plină”, precum şi cuvintele şi expresiile populare cu iz arhaic – „obidă” (mâhnire), „junică” (viţeluşă), „obor” (ţarc pentru vite), „zgheab” (jgheab), „argea” (război de ţesut), „aievea” (în realitate), „s-astâmpără ăst zgomot”, „câmpeanul osteneşte”, „în braţele somniei”.

Secvenţa a treia ilustrează mitul zburătorului, imaginat ca un fulger neaşteptat – „lumină iute ca fulger trecătoare” -, interogaţiile sugerând şi aici noutatea fiorului sentimentului de dragoste de care se simte cuprinsă Florica: „Vreo stea mat cade iară? vrun împărat mai moare? / Or e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei?”. Femeile din sat sunt şi ele speriate de grozăvia apariţiei unei arătări malefice de basm, care este asemuită unui balaur venit să răpească inima fetei: „Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!”. Credinţa populară că există forţe pe care omul nu le cunoaşte, face ca femeile să-şi facă speriate cruce, pentru a alunga duhurile rele: „Închină-te surato!”.

Balaurul este imaginat sub forma unei lumini puternice, „cu coada-nflăcărată”, pe care strălucesc „pietre nestimate” şi oamenii ştiu din poveşti străvechi faptul că s-ar putea să fie un „june cu dragoste curată”, dar acest sentiment totdeauna este periculos când se iveşte pe neaşteptate, pentru că poate chinui sufletul fetei: „O! biata feţişoară! mi-e milă de Florica / Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit / Şi s-a pălit copila!”.

Învăţătura moştenită de la bunici a confirmat faptul că orice fată este cuprinsă de fiorul dragostei este ca şi bolnavă şi nici un leac nu este de folos pentru a se vindeca: „Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântaturi, / Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu”. Credinţa populară în „zburător”, care apare ca o fiinţă supranaturală cu înfăţişare strălucitoare, dar cu simţire rece, fără sânge în „slabele lui vine”, este că acesta chinuie visele tinerelor fete, de aceea trebuie să fugă „fata mare de focul de iubit!”.

În această parte a poeziei predomină limbajul oral, alcătuit din expresii şi cuvinte populare, deoarece ideea de „zburător” este un mit folcloric, un eres (superstiţie populară): „ţintă l-alde Floarea”, „împeliţatu”, „surato”, „ce-n somn colea mi-ţi vine”, „leică”. Portretul zburătorului este realizat prin comparaţii şi epitete populare care compun un flăcău chipeş, cu înfăţişare angelică, dar periculos pentru tinerele fete, deoarece inima lui este de gheaţă: „Ca brad de flăcăiandru, şi tras ca prin inel. / Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine / N-au nici un pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!”. De altfel, apariţia zburătorului întrupat într-un tânăr blond şi angelic este preluată şi de Mihai Eminescu în Luceafărul: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale / […] O, eşti frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”.

Ultima strofă este moralizatoare, prin glasul bunicii exprimându-se credinţa strămoşească a pericolului pe care-l reprezintă dragostea pătimaşă: „Să fugă făta mare de focul de iubit!”. Iubirea pasională, nestăpânită mistuie şi distruge sufletul omului, astfel încât nu mai ajută nici descântecele, nici rugile, aşa că mai bine „Ferească Dumnezeu!”

George Călinescu explică semnificaţia „zburătorului” ca pe o criză erotică adolescentină, ca pe un fior ce ia naştere în sufletul tinerelor fete, adolescentelor, din nevoia acestora de a se îndrăgosti pur şi simplu, nu neapărat de un flăcău anume: „Fata în criza de pubertate e doborâtă de o boală necunoscută, explicabilă mitologic şi curabilă magic”. „Mitul zburătorului” mai este numit şi „mitul puberal”, deoarece fiorul dragostei apare brusc şi este cu totul necunoscut fetelor aflate la vârsta pubertăţii.

Distibuie pe: